Sunt zile în care e fie prea mult loc în mine, fie prea multă înghesuială. În care ceilalți sunt fie prea aproape, fie prea departe. Zile în care e fie tăcere, fie liniște. Zile în care nu văd luminița de la capătul tunelului și zile în care simt că am purtat dintotdeauna lumina pe vârful degetelor mele. Zile pe care de-abia aștept să le încep și zile cărora de-abia aștept să le pun capăt.
Sunt zile în care mă ghemuiesc înăuntrul meu ca și cum m-aș afla în casa pe care am visat-o atunci când eram mică. Dar sunt și zile în care mă las și plec din mine. Îmi dau voie. Știu că mă voi întoarce de fiecare dată.
Trăim totul o singură dată. Nu trebuie să uit. Nu trebuie să uit.
Am mai fost și n-am mai fost pe aici. Nu știu cum să (mă) explic. Cert e că în perioada asta învăț multe lucruri despre mine: despre cea de acum, dar și despre toate cele care am fost. Oare chiar încetăm să mai fim oamenii care am fost cândva? Sau pe măsură ce evoluăm, toate variantele noastre rămân cu noi, înghesuite pe sub piele? Mă simt foarte aproape de mine. Văd lucrurile foarte clar. Înțeleg motivele din spatele fiecărei decizii pe care am luat-o vreodată. Și înțeleg și de ce, la momentul respectiv, nu s-a putut mai mult. Uitându-mă în urmă, totul are sens. Nu cred în destin, soartă, lucruri predestinate sau menite să ni se întâmple. Cred că noi atribuim sens vieții pe măsură ce ne toarcem firul narativ. Iar eu aleg să pun mult sens în tot ceea ce am trăit până acum. Nu mai trăiesc la întâmplare. Direcția în care trăiesc și înaintez nu îmi este întotdeauna clară, dar este totuși acolo. Mereu. Așez intenție, sens și scop în fiecare zi pe care o țin de mână până când așez capul pe pernă. Mă simt norocoasă să mă am. Mă simt norocoasă să exist.
În mai puțin de 4 luni împlinesc 30 de ani. Până acum câțiva ani, eram convinsă că nu o să apuc vârsta asta. Iată că m-am înșelat! E adevărat, am pierdut multe bucăți din mine pe drum: unele fără de care îmi este mai bine, altele de care uneori mi-e dor. Dar m-am și câștigat! Așa că mă bucur de viața pe care o clădesc, zi după zi, pentru mine. Și dacă îmi aplec urechea spre piept, pot să aud cum golul ăla despre care am tot scris în anii ăștia, devine, încetul cu încetul, mai plin. Cheia a fost întotdeauna la mine. A durat mult până mi-am făcut curajul să deschid ușa.
Nopțile se micșorează, zilele cresc, iar eu cresc odată cu ele. Încerc, însă știu că nu pot vedea cu ochii cât de departe voi ajunge. Cu fiecare zi, mă mai las și mă mai prind un pic din urmă. Simultan. Ce lucru ciudat și, în același timp, minunat! Vreau să ajung în viitor, dar nu mă grăbesc. Sunt curioasă, dar am răbdare. Ambiție. Reziliență. Nădejde. Inspirație. Mă încred iar în intuiția mea. În mine. Deși pământul de sub picioarele mele este străin, nu cred că m-am simțit vreodată mai aproape de mine. Și totul este doar Începutul.
Privesc la felul în care arăta viața mea în Decembrie 2020 și nu-mi vine să cred că a trecut doar un an de atunci. Un an nebun în care am trăit și am crescut mult. Atât de mult încât mă mir că podeaua din camera mea nu este plină de toată pielea pe care am schimbat-o în timpul ăsta. Am dat jos strat după strat după strat. Și cu cât dau mai mult jos, cu atât ajung mai aproape de mine însămi. Îmi afund mâinile în piept până la coate și încă găsesc comori ascunse în mine. Sunt o matrioșkă fără de sfârșit. Închid ochii și văd toate variantele mele de până acum, toți oamenii care am fost și cărora le mulțumesc, căci pe picioarele lor am reușit să ajung până aici.
A fost o călătorie lungă, dificilă, dar și minunată! Știu că mă vor mai aștepta multe încercări, dar cumva mă simt pregătită. Îmi țin trecutul de mână și îl accept așa cum a fost. Bineînțeles că unele lucruri încă mă mai dor, dar sunt împăcată cu faptul că e posibil ca anumite răni să supureze, din când în când, pentru tot restul vieții mele. Așa cum sunt împăcată și cu gândul că viitorul meu va veni la pachet cu multe lucruri minunate, dar și cu tristețe. Nu există niciun prag al tristeții peste care, dacă trecem, suntem feriți de durere pentru tot restul vieții noastre. Așa cum nu există niciun truc și nicio scurtătură: nu putem decât să consumăm totul așa cum vine și să mergem mai departe.
Simt că perioada asta reprezintă un moment cheie din viața mea, că va fi un soi de reper la care mă voi întoarce adesea cu gândul după ce voi ajunge pe partea cealaltă a podului. Nu îmi mai doresc să fiu mică sau să iau viața de la capăt. Nu-mi mai doresc nici să-mi dau viața pe repede-înainte ca să trișez în fața durerii, iar asta este pentru că nu-mi mai dau voie să uit cât de rezilientă sunt.
Îmi place să trăiesc din mine însămi. Îmi place cum se vede viața din spatele ochilor mei. Și știu că atât timp cât mă am pe mine, voi avea mereu pe cineva care să mă îmbrățișeze.
Uneori mi-aș dori să pot să ies afară din mine însămi ca să mă pot alina. E greu să fac asta dinăuntru. Dar încerc. Duc fiecare zi la capăt. Sunt pe cât de prezentă pot să fiu. Țin strâns de cârmă și habar nu am încotro mă îndrept, deși din afară poate părea că înaintez cu multă determinare. Am zile minunate. Am zile oribile. Încerc să-mi dau voie să simt totul așa cum vine, să nu fug, să țin durerea în brațe atât cât este nevoie pentru ca apoi să aibă curajul să plece din brațele mele. Sau cât este nevoie pentru ca eu să am curajul să plec din brațele ei. Îmi este greu. Succesiunea zilelor mele nu este coerentă. Succesiunea sentimentelor mele nu este coerentă. Aștept viitorul cu nerăbdare, mi-am recăpătat ambiția, fac lucruri doar pentru mine, visez cu ochii deschiși la felul în care știu că viața mea va putea arăta. Dar în același timp, uneori, mă simt atât, atât de tristă. Știu că nu pot să trișez, nu există nicio scurtătură pe care aș putea să o iau, așa că mănânc cu lingurița din porția asta de tristețe până se termină. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și tot așa și tot așa, până o să reușesc să termin de înfulecat toate zilele pe care doar mi le-am imaginat. Până o să reușesc să termin de înfulecat golul ăsta care, oricât ar încerca, nu mă va putea înghiți vreodată. Știu că lucrurile se vor așeza în cele din urmă. Știu că va fi bine. Că deși acum nu se aude nimic, la un moment dat, vor răsuna iar râsetele noastre. Nu aș putea spune când, dar știu că se va întâmpla.
Îmi ating sufletul cu grijă și blândețe, iar atingerile astea nu mi se mai par străine. Ce minunată este victoria de a te învinge pe tine însuți!
Îmi este foarte foarte greu să mai fiu sinceră atunci când scriu aici. Am dus o luptă cu mine însămi pentru fiecare cuvânt de mai sus. Am învins? Am pierdut? Nici eu nu știu.
O pisică pe care am văzut-o vara trecută mergând pe lângă lac, în Herestrău, care își vede de treaba ei, fără să se sinchisească de nimic altceva. Cam asta îmi doresc și eu pentru mine, mai ales în perioada asta.
Primele trei luni din an au fost din cale afară de dificile. Aprilie a fost o lună neutră. Din Mai până la sfârșitul lui August am trăit cea mai bună perioadă din viața mea. Septembrie a fost groaznic, dar începe să fie mai bine.
Și eu mă gândesc la o grămadă de lucruri. Mă gândesc la câtă viață mi-a mai rămas de trăit – cum încă nu am trăit cele mai frumoase momente din viața mea, dar nici pe cele mai urâte. Mă gândesc la cât de minunat este faptul că exist și la cât de mici au fost șansele ca fiecare dintre noi să fie aici. Mă gândesc la cât de diferite ar fi fost lucrurile dacă ai mei s-ar fi mutat în Sibiu în loc de Brașov, atunci când m-am născut. Și mi se pare de neconceput ca eu să fi avut altă viață decât cea pe care am trăit-o.
Mă pun față în față cu mine însămi, cu toate gândurile care-mi poposesc în minte sau care sunt mereu acolo, și-mi pun întrebări astfel încât să-mi pun la îndoială convingerile. Nu-mi dau voie să mă mai păcălesc. Dar nici nu mă mai pedepsesc atunci când greșesc. Nu mai petrec zile la rând repetându-mi un discurs care nu a fost niciodată al meu. Îmi dau voie să greșesc fără să mă mai lovesc în moalele capului de fiecare dată când ratez în misiunea de a fi perfectă. Toate lucrurile astea sunt încă noi pentru mine, revelatoare, eliberatoare.
Cât de frumos este să nu mai simt că mă trădez pe mine însămi! Să știu că orice s-ar întâmpla sunt acolo pentru mine. Că o să am grijă de toate variantele mele, de la copilul de 4 ani care învățase, fără să cunoască încă termenul, cum se simte anxietatea, la femeia de 29 de ani care este cu totul altfel de cum mi-aș fi imaginat-o vreodată. Încă mi se pare ciudat să spun despre mine că sunt femeie, și nu fată, deși știu că sunt de multă vreme adult în toată regula. Poate este pentru că am fost nevoită să cresc înainte de vreme, iar mai apoi am simțit nevoia să recuperez. Oricum ar fi, un lucru e cert: niciun copil nu ar trebui să se simtă forțat să-și crească oasele înainte de vreme. E împotriva firii.
Chiar și așa, am ajuns departe: de la a sta în spatele meu și a mă împinge singură în prăpastie, la a da fuga jos ca să întind o plasă de siguranță pentru momentul inevitabil în care o să-mi pierd echilibrul.
Știu că nu mi-a fost deloc ușor să fiu în locul meu – nu ar fi putut fi ușor pentru nimeni. Și deși mai am destule lucruri pe care trebuie să le rezolv în relație cu mine sau cu viața mea, pot să spun cu mâna pe inimă că, ținând cont de circumstanțe, mi se pare uimitor că am devenit cine sunt azi. Îmi place cum și cine sunt pe dinăuntru.
Presar mult farmec peste cele mai banale lucruri și îmi place cum se vede viața din spatele ochilor mei. Ce lucru minunat!
As we wait for the sunset to come You just slip your heels back on 'Cause you can only move through the dark.
.jpg)
