Săptămânile trec și mie mi se pare că trăiesc pe fast-forward. Am înghesuit în 2-3 luni, câte nu am trăit în ultimii ani. Nu fac neapărat ceva deosebit, zilele seamănă și acum unele cu altele. Ascult muzică, merg pe jos, sunt mai mereu în întârziere, muncesc mult, dorm cam puțin, mă bucur de pisici, alerg, ies cu rolele, râd mult și mai plâng din când în când.
Dar simt că am o direcție. Simt că nu mai trăiesc la întâmplare. Sunt trează. Iau decizii în mod conștient. Simt că încep să dețin controlul. Nu îmi mai dau voie să mă împing de la spate în nicio prăpastie.
Zâmbesc când mă gândesc la cum poate fi viața mea peste 6 luni, dacă continui să fac ceea ce am făcut în ultimele luni. Și visez mult. Visez la ce va să fie, și mai puțin la ce ar fi putut să fie.
Încă învăț: Forgiveness means giving up all hope of a better past.
În ultimii 2-3 ani m-am simțit de parcă am fost mai degrabă un spectator al vieții mele. Am lăsat ca lucrurile să mi se întâmple, în loc să le fac să se întâmple. În puținele dăți în care am avut curajul de a alege... culmea, am ales tocmai drumul care m-a dus și mai departe de viața pe care de fapt mi-o doream. Nu am putut să îmi asum deciziile până la capăt, așa că am trăit mereu la graniță – cu un picior afară și unul înăuntru, niciodată întreagă, asumată. Nu am vrut să conștientizez că și în momentul în care refuzi să alegi... sfârșești de fapt prin a alege ceva. Sau ceva-ul ăla te alege pe tine. Am sărit din non-alegere în non-alegere și am ajuns aici – la kilometri distanță de cum îmi doream ca eu și viața mea să fim.
Dar, de ceva timp încoace, încep să mă recapăt. Acum vreo două luni a început să iasă la suprafață tot ce mi-am îngropat în timpul ăsta adânc în suflet. M-a durut ca naiba și încă mă doare. E ironic, într-un fel. E ca și cum mi-am amânat durerile; în loc să le iau ca atare, să mi le asum, să le consum la momentul respectiv, le-am ascuns sub preș. Dar câte să și poată ascunde un preș? Mai devreme sau mai târziu, totul iese la iveală. Iar acum, doi-trei ani mai târziu, m-a durut totul cu dobândă.
Cel mai tare mă dor șansele pe care am ratat să le prind de mână atunci când au trecut pe lângă mine, trenuri în care mi-a fost teamă să urc. Nu am de unde să știu dacă traiectoriile noastre se vor mai întâlni vreodată sau dacă vor mai opri cândva pe peronul meu. Știu că încerc, pe cât posibil, să îmi trăiesc viața fără să fiu într-o continuă așteptare. Nu cred în destin, pentru că asta ar însemna că nu am pic de control cu privire la ceea ce (mi) se întâmplă. Vreau să cred că ne facem viața cu mâna noastră, deși sunt conștientă că la momentul de față, anumite lucruri nu mai depind de mine, chiar dacă în trecut obișnuiau să o facă.
Așa că acum ies mai mult afară, mănânc mai sănătos. Ascult muzică care îmi face bine, și îmi ascult mai mult sufletul. Încerc să scriu mai des. Încerc să nu mă mai deconectez de la mine însămi. Sunt încă departe de mine – persoana care mi-aș dori să fiu, dar sunt mult mai aproape decât eram acum două luni. Iar asta mă motivează să iau, în continuare, decizii mai sănătoase pentru mine, să mă cunosc mai bine, să reușesc, în cele din urmă, să mă înțeleg, să mă iert și să accept.
Am tot ascultat piesa de mai jos pe repeat; ambele perspective m-au făcut să mă gândesc la mine.
În ultimul timp m-am simțit de parcă aş fi fost beată într-una. Nu cu vodcă, nu cu tequilla sau cidru. Cu tine. E deja un ritual; nu trece zi fără să-mi torn un pahar de melancolie şi să-l dau cu totul pe gât. Şi apoi încă unul. Şi încă unul. Sunt mahmură constant şi nu mă doare. S-ar putea să mă doară atunci când mă trezesc – dar până atunci mai e. Până una alta, mă bucur de beția asta, de inspirație, de sentimentul de a nu putea trage suficient aer. Respir mai mult. Îmi curăț plămânii. Fac curățenie de vară prin mine – atât prin suflet cât şi prin minte. Reuşesc să trag linii şi concluzii. Reuşesc să mă înțeleg. Încep să mă iert.
Îmi dau seama că am crescut pentru că fricile mele s-au transformat în dorințe. Mă bucură ce (mi) se întâmplă, deşi e(şti) al naibii de periculos. E o lecție de modestie dar şi de demnitate să accept că nu pot controla tot ce se întâmplă. Sincronizarea a fost un lux pe care nu ni l-am putut permite – aşa cum spunea cineva acum ceva timp.
Habar nu am ce va fi. Rectific – habar nu am dacă va fi ceva, orice. Ştiu, în schimb, că au început să mi se descurce toate în suflet. Efectul domino. Orice va fi sau nu va fi, e multă lumină şi inspirație.
Acum, când mă uit în oglindă, îmi dau seama că încep să semăn din ce în ce mai mult cu mine. Mi-am lipsit. Mi-ai lipsit.
Încerc de jumătate de oră să scriu. Pur și simplu nu pot să exprim ceea ce simt. Nu știu dacă e bine sau rău. În ultima vreme mă simt de parcă nu mai știu nimic – nici măcar despre mine. Cred că mă dor multe lucruri, dar m-am obișnuit atât de mult să simt în felul ăsta, încât nici nu mai percep durerea ca a fi durere. E pur și simplu parte din mine, din zilele pe care le trăiesc.
Mă doare să știu că totul este rezultatul acțiunilor mele. Și pentru asta simt că nici măcar nu am dreptul să fiu tristă. Cum am dreptul să mă simt? Oricum nu îmi mai dau voie să simt nimic - mă pedepsesc pentru orice. Trăiesc ce trăiesc și mi se pare că sunt bine. Însă sunt doar oarbă. Superficială. Normal că sunt bine dacă refuz să conștientizez tot ce mă doare. Normal că sunt bine dacă umblu legată la ochi prin sufletul meu. Întunericul nu doare. Doare în schimb să îți lași durerile la uscat pe o sârmă. Să le vezi în lumina soarelui. Ca să te vindeci, trebuie să dori. Iar eu trăiesc atât de mult la suprafața sufletului meu, încât nu mai am cum să dor. Așa că atunci când întâmplarea face să privesc puțin în mine – e dezastru. Deci închid repede fereastra pentru că e mult mai ușor să crezi că nu te doare nimic.
Cu siguranță am fost lașă, poate am fost și egoistă. Dar nu am fost niciodată rău intenționată. Iar tu ai fost și ești geamandura mea. Problema e că am ajuns atât de departe în larg, încât nu mai ai cum să mă vezi. Crede-mă, încă sunt acolo. Am fost mereu acolo – lăsând la o parte orice tăcere. Doar pentru că ceva nu se arată în fața ochilor tăi, nu înseamnă că nu există.
Nu știu ce doare mai mult – cât de definitiv pare ceea ce simți sau faptul că sunt singura responsabilă pentru situația în care s-a ajuns. Poate amândouă la fel de mult. Liniuța asta nu va dispărea complet vreodată. /
Aș vrea să nu mai fiu nostalgică după tine. Mă doare. Deși nu e durerea aia care nu te lasă să mănânci sau să dormi. Nu e o durere care să altereze felul în care îmi trăiesc zilele. Nu. E o durere mută, de care puțini oameni știu și pe care uneori uit că o port în mine. Iar asta mi se pare, într-un fel, mai rău. Pentru că rănile pe care ni le purtăm peste haine vor fi mai ușor de vindecat decât cele pe care le ascundem sub straturi de carne și suflet. Durerea pe care o simt e molcomă. Familiară. Blândă.
Sunt nostalgică după ceva care nici măcar nu s-a întâmplat. Îmi este mai greu să accept acum, decât îmi era acum un an, pentru că de data asta lucrurile chiar par definitive. S-a tras linie. S-a pus punct. S-a tăcut. Din ambele părți.
Știu că nu vei citi vreodată textul ăsta, dar nu contează. E la fel ca toate lucrurile pe care le-am simțit în ultimele luni. Au fost doar pentru mine. Oricum ar fi, îți mulțumesc. Trecuse ceva timp de când mă simțisem inspirată, vie. Datorită ție, mi-am dat seama că încă există poezie în mine.
In a world of chains he's hushing his pace away, but nobody hears the sound of him living – everyone carries on singing, with each step, the music of their past. We all live dragging chains around – the trick is to remember that we once knew how to dance enjoying the music of silence.
Written in the bathtub while listening to this song.
Take to new heights far above, far above the city lights, Open your way into the atmosphere, It's beautiful, it's beautiful what we have here.
