Today was the day I missed you the most. /

You know why, you know why,

You know why, you just don't want to say it.

Silver linings

Photo by Aakanksha Panwar on Unsplash

Săptămânile trec și mie mi se pare că trăiesc pe fast-forward. Am înghesuit în 2-3 luni, câte nu am trăit în ultimii ani. Nu fac neapărat ceva deosebit, zilele seamănă și acum unele cu altele. Ascult muzică, merg pe jos, sunt mai mereu în întârziere, muncesc mult, dorm cam puțin, mă bucur de pisici, alerg, ies cu rolele, râd mult și mai plâng din când în când.

Dar simt că am o direcție. Simt că nu mai trăiesc la întâmplare. Sunt trează. Iau decizii în mod conștient. Simt că încep să dețin controlul. Nu îmi mai dau voie să mă împing de la spate în nicio prăpastie. 

Zâmbesc când mă gândesc la cum poate fi viața mea peste 6 luni, dacă continui să fac ceea ce am făcut în ultimele luni. Și visez mult. Visez la ce va să fie, și mai puțin la ce ar fi putut să fie. 

Încă învăț: Forgiveness means giving up all hope of a better past.

Uneori ne ducem naibii, important e să nu uităm să ne întoarcem

Photo by Nature Escape on Unsplash

Mâine împlinesc 27 de ani. 

În ultimii 2-3 ani m-am simțit de parcă am fost mai degrabă un spectator al vieții mele. Am lăsat ca lucrurile să mi se întâmple, în loc să le fac să se întâmple. În puținele dăți în care am avut curajul de a alege... culmea, am ales tocmai drumul care m-a dus și mai departe de viața pe care de fapt mi-o doream. Nu am putut să îmi asum deciziile până la capăt, așa că am trăit mereu la graniță – cu un picior afară și unul înăuntru, niciodată întreagă, asumată. Nu am vrut să conștientizez că și în momentul în care refuzi să alegi... sfârșești de fapt prin a alege ceva. Sau ceva-ul ăla te alege pe tine. Am sărit din non-alegere în non-alegere și am ajuns aici – la kilometri distanță de cum îmi doream ca eu și viața mea să fim.

Dar, de ceva timp încoace, încep să mă recapăt. Acum vreo două luni a început să iasă la suprafață tot ce mi-am îngropat în timpul ăsta adânc în suflet. M-a durut ca naiba și încă mă doare. E ironic, într-un fel. E ca și cum mi-am amânat durerile; în loc să le iau ca atare, să mi le asum, să le consum la momentul respectiv, le-am ascuns sub preș. Dar câte să și poată ascunde un preș? Mai devreme sau mai târziu, totul iese la iveală. Iar acum, doi-trei ani mai târziu, m-a durut totul cu dobândă.

Cel mai tare mă dor șansele pe care am ratat să le prind de mână atunci când au trecut pe lângă mine, trenuri în care mi-a fost teamă să urc. Nu am de unde să știu dacă traiectoriile noastre se vor mai întâlni vreodată sau dacă vor mai opri cândva pe peronul meu. Știu că încerc, pe cât posibil, să îmi trăiesc viața fără să fiu într-o continuă așteptare. Nu cred în destin, pentru că asta ar însemna că nu am pic de control cu privire la ceea ce (mi) se întâmplă. Vreau să cred că ne facem viața cu mâna noastră, deși sunt conștientă că la momentul de față, anumite lucruri nu mai depind de mine, chiar dacă în trecut obișnuiau să o facă.

Așa că acum ies mai mult afară, mănânc mai sănătos. Ascult muzică care îmi face bine, și îmi ascult mai mult sufletul. Încerc să scriu mai des. Încerc să nu mă mai deconectez de la mine însămi. Sunt încă departe de mine – persoana care mi-aș dori să fiu, dar sunt mult mai aproape decât eram acum două luni. Iar asta mă motivează să iau, în continuare, decizii mai sănătoase pentru mine, să mă cunosc mai bine, să reușesc, în cele din urmă, să mă înțeleg, să mă iert și să accept.

Am tot ascultat piesa de mai jos pe repeat; ambele perspective m-au făcut să mă gândesc la mine.

Nu totul trebuie să aibă un nume

Photo by James Sutton on Unsplash

În ultimul timp m-am simțit de parcă aş fi fost beată într-una. Nu cu vodcă, nu cu tequilla sau cidru. Cu tine. E deja un ritual; nu trece zi fără să-mi torn un pahar de melancolie şi să-l dau cu totul pe gât. Şi apoi încă unul. Şi încă unul. Sunt mahmură constant şi nu mă doare. S-ar putea să mă doară atunci când mă trezesc – dar până atunci mai e. Până una alta, mă bucur de beția asta, de inspirație, de sentimentul de a nu putea trage suficient aer. Respir mai mult. Îmi curăț plămânii. Fac curățenie de vară prin mine – atât prin suflet cât şi prin minte. Reuşesc să trag linii şi concluzii. Reuşesc să mă înțeleg. Încep să mă iert.

Îmi dau seama că am crescut pentru că fricile mele s-au transformat în dorințe. Mă bucură ce (mi) se întâmplă, deşi e(şti) al naibii de periculos. E o lecție de modestie dar şi de demnitate să accept că nu pot controla tot ce se întâmplă. Sincronizarea a fost un lux pe care nu ni l-am putut permite – aşa cum spunea cineva acum ceva timp.

Habar nu am ce va fi. Rectific – habar nu am dacă va fi ceva, orice. Ştiu, în schimb, că au început să mi se descurce toate în suflet. Efectul domino. Orice va fi sau nu va fi, e multă lumină şi inspirație. 

Acum, când mă uit în oglindă, îmi dau seama că încep să semăn din ce în ce mai mult cu mine. Mi-am lipsit. Mi-ai lipsit.

Photo by Andrik Langfield on Unsplash

Que será, será.

Haiku #5

Photo by Alan Tang on Unsplash

Sitting at the edge 
of my self; wondering if 

I should take the leap.

Invitation

Photo by Guillaume Flandre on Unsplash

My wounds are craving 

for the salt on your lips –

and oh, how beautiful it is

to ache just enough to live

without ever breaking.

Nebunie de aprilie

Photo by Florian van Duyn on Unsplash

Dacă e trenul tău cu adevărat, poți să-l prinzi și mai târziu, chiar dacă ai ratat prima stație.

The boy who heard wolf

Photo by Roberto Nickson on Unsplash

I've shared my bed with many ghosts 

and yet, it's you and every 

should-have-been-but-never-has

that haunt me the most,

you were the truth –

both the question & the answer

and I was too afraid to ask,

fear is now the currency of my existence

and you're my most expensive hope.

Still, nothing hurts more

than knowing that while

I'm crying out my despair,

the only word that 
you can hear is

wolf.

Haiku #4

Photo by averie woodard on Unsplash

You took away all

of my sorrows; gifts that I

should have never sent. 

"One of the most healing things you can do is recognize where in your life you are your own poison."

Photo by Elia Pellegrini on Unsplash

Încerc de jumătate de oră să scriu. Pur și simplu nu pot să exprim ceea ce simt. Nu știu dacă e bine sau rău. În ultima vreme mă simt de parcă nu mai știu nimic – nici măcar despre mine. Cred că mă dor multe lucruri, dar m-am obișnuit atât de mult să simt în felul ăsta, încât nici nu mai percep durerea ca a fi durere. E pur și simplu parte din mine, din zilele pe care le trăiesc.

Mă doare să știu că totul este rezultatul acțiunilor mele. Și pentru asta simt că nici măcar nu am dreptul să fiu tristă. Cum am dreptul să mă simt? Oricum nu îmi mai dau voie să simt nimic - mă pedepsesc pentru orice. Trăiesc ce trăiesc și mi se pare că sunt bine. Însă sunt doar oarbă. Superficială. Normal că sunt bine dacă refuz să conștientizez tot ce mă doare. Normal că sunt bine dacă umblu legată la ochi prin sufletul meu. Întunericul nu doare. Doare în schimb să îți lași durerile la uscat pe o sârmă. Să le vezi în lumina soarelui. Ca să te vindeci, trebuie să dori. Iar eu trăiesc atât de mult la suprafața sufletului meu, încât nu mai am cum să dor. Așa că atunci când întâmplarea face să privesc puțin în mine – e dezastru. Deci închid repede fereastra pentru că e mult mai ușor să crezi că nu te doare nimic.

Cu siguranță am fost lașă, poate am fost și egoistă. Dar nu am fost niciodată rău intenționată. Iar tu ai fost și ești geamandura mea. Problema e că am ajuns atât de departe în larg, încât nu mai ai cum să mă vezi. Crede-mă, încă sunt acolo. Am fost mereu acolo – lăsând la o parte orice tăcere. Doar pentru că ceva nu se arată în fața ochilor tăi, nu înseamnă că nu există.

Nu știu ce doare mai mult – cât de definitiv pare ceea ce simți sau faptul că sunt singura responsabilă pentru situația în care s-a ajuns. Poate amândouă la fel de mult.

Liniuța asta nu va dispărea complet vreodată. /

Photo by Saad Chaudhry on Unsplash

I do. Still.

Vreau un somn fără vise

Photo by Parker Coffman on Unsplash

Aș vrea să nu mai fiu nostalgică după tine. Mă doare. Deși nu e durerea aia care nu te lasă să mănânci sau să dormi. Nu e o durere care să altereze felul în care îmi trăiesc zilele. Nu. E o durere mută, de care puțini oameni știu și pe care uneori uit că o port în mine. Iar asta mi se pare, într-un fel, mai rău. Pentru că rănile pe care ni le purtăm peste haine vor fi mai ușor de vindecat decât cele pe care le ascundem sub straturi de carne și suflet. Durerea pe care o simt e molcomă. Familiară. Blândă. 

Sunt nostalgică după ceva care nici măcar nu s-a întâmplat. Îmi este mai greu să accept acum, decât îmi era acum un an, pentru că de data asta lucrurile chiar par definitive. S-a tras linie. S-a pus punct. S-a tăcut. Din ambele părți. 

Știu că nu vei citi vreodată textul ăsta, dar nu contează. E la fel ca toate lucrurile pe care le-am simțit în ultimele luni. Au fost doar pentru mine. Oricum ar fi, îți mulțumesc. Trecuse ceva timp de când mă simțisem inspirată, vie. Datorită ție, mi-am dat seama că încă există poezie în mine.

Nothing ever truly ends

Photo by Alexander Popov on Unsplash

I close my eyes

to feel the cold air

touching my lungs

again –

I was warm,

the light was 

so tangled in my hair

that my fingers 

turned to gold.

Everything about it was

a forever could have been.

Back then,

there was a storm

raging

in my heart

and no one heard

the scream,

the thunder.

At night

the walls of my room

were filled with

lightings coming out

of my chest,

but the noise never 

woke anyone up

besides myself.

Everything ended

how all things end:

it didn't.

Think about it,

nothing ever truly ends,

isn't it so?

Yes,

with time

the storm 

turned to drizzle,

the thunders

turned to whispers,

the lightning

turned to dark,

but the core of it all

lives on

in me.

I just had to let go

of the storm

so I could live.

Sometimes,

at nights,

I think of you. 

I close my eyes

and I'm on that bridge again,

the city lights

reflecting 

in the water,

the cold air

smashing 

my lungs.

I'm smiling 

because

I can still hear the thunder.

Nothing ever truly ends

because nostalgia

will carry on

forever

and oh,

how lucky we are

to have lived things

worth feeling nostalgic over.

One of the most nostalgic songs I've ever heard. It fits.

We don't have to live forever

Photo by Yingchih on Unsplash

My arms

shattered

as I slowly

placed them around him.

He whispered

"can I call myself

broken 

if I've never felt

whole?"

I nodded,

yet broken was too much

of a whole

to describe

him.

I leaned over, 

my arms grew back on –

they had to.

There was a lot

left to heal.

Cravings

Photo by Jr Korpa on Unsplash

Her soul

was dripping 

from his mouth –

there are many kinds

of hungers

and this may just be

the most dangerous one.

We will never be of the same age again

Photo by Annie Spratt on Unsplash

I always felt like

I was going to die 

young;

yet, as years go by,

I'm slowly losing this bet

I've made against myself. 

So here I am 

living –

still doing things for the first time

like eating sushi,

meeting people,

new places

&

every time

I live something for the first time

I think of you

and how your list

of first things

is never going to grow out

to be more than it was

last November.

The first bite of cake I had

after you died 

was the worst.

Enjoying

the small things

while going on living

felt unfair

to you,

but month after month

I learned to let go

of the guilt.

I've folded the memory of you

and hid it in my heart –

I often take it out

and leave it in the sun

to make sure the dust

won't settle on it.

You're still here,

even though you're not.

You told me

you liked my poems,

I'm sorry this had to be

the one written about you.

Written today while waiting in a hallway. It took me months to finally be able to write these feelings down. I'm sorry. 

Closure

Photo by Mateusz Klein on Unsplash

Your teeth cracked

against my bones –

there's something

evil 

in being so greedy

to feel whole again,

I whispered

to myself.

I didn't even blink

or shudder.

You see,

I was a mountain

of all the never-ending stories

that I got to live

with people who felt more like

ghosts

than anything else. 

A mountain of unfinished... everything –

business, 

words,

plans. 

You should have known better:

mountains never quiver &

it's the anything unfinished

that ruins us

in the end.

Write a song, make a note
For the lump that sits inside your throat.

In a world of chains

Photo by Aditya Ali on Unsplash

In a world of chains
he's hushing his pace away, 
but nobody hears the sound
of him living –
everyone carries on singing,
with each step,
the music of their past. 

We all live dragging chains around –
the trick is to remember
that we once knew
how to dance
enjoying
the music of silence.

Written in the bathtub while listening to this song. 



Take to new heights far above, far above the city lights,
Open your way into the atmosphere,
It's beautiful, it's beautiful what we have here.