A trecut prima lună din an. Muncesc, fac terapie iar, ies zilnic din casă, socializez. Dar cel mai important este că joc basket iar. E greu de explicat ce simt atunci când bat mingea pe teren. E ca și cum ar fi extensia mea. Ca și cum îmi țin copilăria în mâini. Toate visele, speranțele, planurile, toate lucrurile spre care tindeam, dar și toate lucrurile de care voiam să fug, toată durerea pe care voiam să o las în casa cu numărul patru. Pe teren mă simt întreagă, în siguranță, invincibilă.
Exact cum mă simțeam când eram copil și alergam spre terenul de basket ca să mă simt la adăpost.
