The happy years

Photo by Patrick Fore on Unsplash

În ultimele două zile am tot povestit cu prietena mea cea mai bună din generală despre verile noastre. Aveam cinșpe ani și zilele se întindeau până deveneau săptămâni. Jucam baschet până când nu ne mai simțeam picioarele. Eram atât de îndrăgostite de viață, de băieți, de ideea de viitor. Intram în casă doar ca să mâncăm și să dormim. Citeam sprijinită de stâlpul coșului de basket. Seara scriam într-un jurnal despre cât de minunate erau zilele pe care le trăiam. Cunoșteam zilnic oameni noi, cream legături. Ne cunoașteam pe noi în fiecare zi. Creșteam, dar rămâneam copii. A fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Doar gândindu-mă la zilele alea, îmi simt pieptul plin de lumină.

Și în timp ce povesteam la telefon despre baschet, vară, îndrăgosteli, prietenii, băieți, vise, speranțe, dezamăgiri, despre cine am fost și cine am crescut să fim, am început să plâng. Nu de dor, nu de durere. Am început să plâng de cât de plin îmi simțeam sufletul. Îmi curgeau din ochi toate lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat în perioada aia, toți oamenii pe care i-am îndrăgit, variantele mele care m-au adus aici, planurile, visele, viitorul, opțiunile, tot ceea ce simțeam că vreau și pot să fac cu viața mea.

Am plâns pentru bucuria descoperirii că viața mea a fost și este mai mult decât ultimul an jumătate. Mai mult decât nenorocirile care mi s-au întâmplat. Mai mult decât boli, depresie, anxietate. Mai mult decât moartea care mi-a dat târcoale. Eu sunt mai mult decât persoana care am fost în ultimul an jumătate.

Simt că mă întorc la mine. Numai eu știu cu câtă nerăbdare m-am așteptat.

A B S U R D

 

Photo by Brian Goff on Unsplash

Timpul trece. Îmi dau seama că încep să fiu mai bine pentru că am spațiu psihic să mă stresez pentru lucruri care înainte mi se păreau triviale, cum ar fi munca. Sincer, am ajuns să văd ca pe un privilegiu faptul că principalul meu stres vine din direcția asta. Înseamnă că moartea nu mai pândește la ușă și a plecat să-i viziteze pe alții. Înseamnă că am un moment de respiro, mai lung sau mai scurt, în funcție de cum mi-e norocul.

Știu că nu mă voi mai simți niciodată cu adevărat la adăpost de moarte. Am dat ochii cu ea și ea a dat ochii cu mine. Mi-a știut numele de la naștere, dar nu-mi știa culoarea ochilor până în vara anului 2023. Nu pot să trăiesc mai departe prefăcându-mă că nu există. Că e un basm al cărui sfârșit îl voi afla abia atunci când degetele mele vor fi zbârcite vor întoarce ultima pagină. 

Încerc să nu o iau razna atunci când mă gândesc, inevitabil, că va trebui să trec iar prin asta la un moment dat. Încerc să mă obișnuiesc iar cu absurdul vieții. Acum știu că nu am cum să-mi antrenez mușchii suferinței înainte de vreme. Am făcut asta ani de zile cu mama și nu pot spune că a fost mai ușor, din contră.

Așa că deschid ochii în fiecare dimineață, mă spăl pe dinți, mă dau cu SPF, lucrez, petrec timp cu pisicile, merg la sală, socializez, plâng, râd, vorbesc la telefon, scriu, citesc, fac planuri de viitor, regret decizii din trecut, mă gândesc frecvent la mama, mă gândesc uneori la oamenii pe care i-am iubit, îmi pun întrebări la care de cele mai multe ori nu știu ce să-mi răspund, îmi păstrez gândurile pentru mine mai mult decât le dau voie celorlalți să le audă, merg cu tramvaiul, îmi iau pastilele, mă machiez, port din nou funde în păr, ascult muzică, caut piese de teatru la care să merg, fac terapie, caut inspirație, simt disperare, deznădedje, speranță, furie, empatie, caut sens, scop, mă caut pe mine.

Încerc să joc cât mai bine mâna asta de cărți care mi-a fost dată. Și să nu mă ridic de la masă cu gândul că nu am trăit așa cum ar fi trebuit.