Aș fi fost în stare să jur cu mâna pe inimă că legăturile noastre sunt strânse cu noduri de nedesfăcut. Și când zic legăturile noastre, nu mă refer doar la relațiile de iubire, ci și la relațiile de prietenie. Cred că am văzut mereu lucrurile mai solide decât au fost. Simt că mi s-a ridicat un văl de pe ochi din momentul în care mama a murit. Sau poate ăla a fost momentul în care totul a început să se schimbe. Mă tot gândesc la ce spunea René Brooks: “I used to really feel the loss of friends or romantic partners because I loved them and things felt magical. Then I realized I see the best in everybody. They weren’t the magic, I was.”
Multe luni m-a durut enorm revelația asta și mi-a fost foarte greu să accept. Dar ăsta e adevărul. Relațiile mele nu ar fi evoluat în felul ăsta, dacă nu aș fi fost eu acolo să le hrănesc. Oamenii din jurul meu sunt destul de pasivi. Sau poate sunt eu prea high maintenance și am așteptări prea mari.
Mereu mi s-a spus că am o rețea de oameni foarte extinsă și solidă. Asta am crezut și eu până când a murit mama. Dintre toți oamenii din viața mea, unul singur a fost și a știut să fie lângă mine pentru o scurtă perioadă. E adevărat, cunoștea durerea asta. E greu să alini ceva de care ești străin. În rest... a fost mult zumzet în jurul meu imediat după ce a murit mama. Apoi, cu timpul, tăcere. Pentru un om care s-a raportat mereu la relații drept cel mai de preț lucru, asta a fost devastator.
Mama a murit în fața ochilor mei de cancer. Am fost doar eu lângă ea când s-a întâmplat. La patru luni după ce a murit, am aflat că și tata are cancer. M-am mutat înapoi în Brașov pentru trei luni până a primit diagnosticul, a făcut operația (în același spital în care a murit mama) și s-a recuperat. Relația cu familia e atât de complicată, încât nici nu vreau să intru în detalii. Celelalte relații din viața mea au fost în mare parte în parametrii pe care i-am descris mai sus. A fost, de departe, cea mai grea perioadă din viața mea și, cu siguranță, perioada în care m-am simțit complet singură. Stau uneori și mă gândesc la cum am putut să trec prin atâtea lucruri într-un timp atât de scurt fără să-mi pierd mințile și nu am nicio explicație. Simt, totuși, că mi-am pierdut sufletul pe drum. Ceva fundamental s-a schimbat în mine. Cred că s-ar fi schimbat oricum, indiferent de răspunsul oamenilor din jurul meu la situație.
Mi se pare că oamenii sunt atât de rupți de ceea ce mi s-a întâmplat. Când mă întreabă cineva cum sunt și răspund că mă simt obosită sau că nu sunt grozav, primesc cel mai adesea întrebarea: De ce? Ce s-a întâmplat?
CE SĂ SE MAI ÎNTÂMPLE? Nu e suficient că mi-am pierdut un părinte? Că era să-l pierd și pe cel de-al doilea? Că oricum am fost nevoită să preiau rolul de părinte? Că simt că mi-am pierdut viața pe care ar fi trebuit să o am? Că mi-este atât de dor de mama încât, uneori, când sunt singură urlu? Că sunt luni de zile de când nu mai vorbesc cu nimeni despre asta? Că oamenii cu care am vrut să vorbesc nu am simțit că sunt acolo pentru mine, iar față de cei care au încercat să facă un pas către mine, nu am putut să mă deschid?
Trec prin toate stările posibile și imposibile la ordinea săptămânii. Știu că se vede cu ochiul liber că nu sunt bine. Știu și că nu se vede magnitudinea.
Nu e ușor să te simți dezamăgit de toți oamenii pe care îi iubești. Mult timp mi-a fost greu să accept că sunt dezamăgită de ei. Parcă am încercat cumva să-i protejez. Poate încercam să mă protejez pe mine și imaginea pe care mi-am făcut-o despre ei. Poate amândouă.
Mă simt alienată. Și dacă înainte încercam să merg spre ceilalți, acum îi dau înainte pe drumul meu fără să mai caut pe nimeni cu privirea. Mă agăț de mine ca de singurul lucru sigur pe care îl mai am. Ca atunci când eram copil. Diferența e că atunci aveam certitudinea că viitorul va fi de partea mea.
Rant over. Știu că o să fiu bine, nu mi-am dat altă alternativă. Dar asta nu înseamnă că nu mă dor al naibii de tare toate lucrurile astea. Sunt toată o rană deschisă.