Uneori mi-aș dori să pot să ies afară din mine însămi ca să mă pot alina. E greu să fac asta dinăuntru. Dar încerc. Duc fiecare zi la capăt. Sunt pe cât de prezentă pot să fiu. Țin strâns de cârmă și habar nu am încotro mă îndrept, deși din afară poate părea că înaintez cu multă determinare. Am zile minunate. Am zile oribile. Încerc să-mi dau voie să simt totul așa cum vine, să nu fug, să țin durerea în brațe atât cât este nevoie pentru ca apoi să aibă curajul să plece din brațele mele. Sau cât este nevoie pentru ca eu să am curajul să plec din brațele ei. Îmi este greu. Succesiunea zilelor mele nu este coerentă. Succesiunea sentimentelor mele nu este coerentă. Aștept viitorul cu nerăbdare, mi-am recăpătat ambiția, fac lucruri doar pentru mine, visez cu ochii deschiși la felul în care știu că viața mea va putea arăta. Dar în același timp, uneori, mă simt atât, atât de tristă. Știu că nu pot să trișez, nu există nicio scurtătură pe care aș putea să o iau, așa că mănânc cu lingurița din porția asta de tristețe până se termină. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și iar sunt bine. Și iar sunt tristă. Și tot așa și tot așa, până o să reușesc să termin de înfulecat toate zilele pe care doar mi le-am imaginat. Până o să reușesc să termin de înfulecat golul ăsta care, oricât ar încerca, nu mă va putea înghite vreodată. Știu că lucrurile se vor așeza în cele din urmă. Știu că va fi bine. Că deși acum nu se aude nimic, la un moment dat, vor răsuna iar râsetele noastre. Nu aș putea spune când, dar știu că se va întâmpla.
Îmi ating sufletul cu grijă și blândețe, iar atingerile astea nu mi se mai par străine. Ce minunată este victoria de a te învinge pe tine însuți!
Îmi este foarte foarte greu să mai fiu sinceră atunci când scriu aici. Am dus o luptă cu mine însămi pentru fiecare cuvânt de mai sus. Am învins? Am pierdut? Nici eu nu știu.
.jpg)
