All things must go where they belong

Photo by Khaled Ali on Unsplash

I let my dream go
like a wounded bird
I looked after for months
that now must 
fly back to the wild. 

Nu poate veghea nimeni la nesfârșit

Photo by Josh Felise on Unsplash

De fiecare dată când mi-e frică de moarte

îmi trăiesc nopțile cu ochii deschiși,

de parcă morții i-ar fi teamă

de albul ochilor mei,

am stat de strajă ani de zile

ca și cum moartea mi-ar cere voie

înainte să bată la ușă,

ca și cum moartea s-ar anunța vreodată

înainte să ne intre în casă,

este de-a dreptul stupid,

toată lumea știe prea bine

că moartea ne salută

doar de la revedere

prin tăcerea de după ultima

bătaie de inimă,

de când sunt mică și până acum

părinții mei au murit deja de zeci de ori

în coșmarurile mele,

repetiții după

repetiții după

repetiții,

mi se spune

"lasă că e bine, 

înseamnă că le-a murit moartea",

dar moartea e ultimul lucru care

va muri vreodată pe pământul ăsta,

iar eu nu-mi mai pot ține

ochii deschiși –

tânjesc după întunericul din spatele

pleoapelor mele închise

și știu că

nu poate veghea nimeni la nesfârșit

ca să împiedice sfârșitul.

O pisică pe care am văzut-o vara trecută mergând pe lângă lac, în Herestrău, care își vede de treaba ei, fără să se sinchisească de nimic altceva. Cam asta îmi doresc și eu pentru mine, mai ales în perioada asta.