Săptămânile trec și mie mi se pare că trăiesc pe fast-forward. Am înghesuit în 2-3 luni, câte nu am trăit în ultimii ani. Nu fac neapărat ceva deosebit, zilele seamănă și acum unele cu altele. Ascult muzică, merg pe jos, sunt mai mereu în întârziere, muncesc mult, dorm cam puțin, mă bucur de pisici, alerg, ies cu rolele, râd mult și mai plâng din când în când.
Dar simt că am o direcție. Simt că nu mai trăiesc la întâmplare. Sunt trează. Iau decizii în mod conștient. Simt că încep să dețin controlul. Nu îmi mai dau voie să mă împing de la spate în nicio prăpastie.
Zâmbesc când mă gândesc la cum poate fi viața mea peste 6 luni, dacă continui să fac ceea ce am făcut în ultimele luni. Și visez mult. Visez la ce va să fie, și mai puțin la ce ar fi putut să fie.
Încă învăț: Forgiveness means giving up all hope of a better past.
În ultimii 2-3 ani m-am simțit de parcă am fost mai degrabă un spectator al vieții mele. Am lăsat ca lucrurile să mi se întâmple, în loc să le fac să se întâmple. În puținele dăți în care am avut curajul de a alege... culmea, am ales tocmai drumul care m-a dus și mai departe de viața pe care de fapt mi-o doream. Nu am putut să îmi asum deciziile până la capăt, așa că am trăit mereu la graniță – cu un picior afară și unul înăuntru, niciodată întreagă, asumată. Nu am vrut să conștientizez că și în momentul în care refuzi să alegi... sfârșești de fapt prin a alege ceva. Sau ceva-ul ăla te alege pe tine. Am sărit din non-alegere în non-alegere și am ajuns aici – la kilometri distanță de cum îmi doream ca eu și viața mea să fim.
Dar, de ceva timp încoace, încep să mă recapăt. Acum vreo două luni a început să iasă la suprafață tot ce mi-am îngropat în timpul ăsta adânc în suflet. M-a durut ca naiba și încă mă doare. E ironic, într-un fel. E ca și cum mi-am amânat durerile; în loc să le iau ca atare, să mi le asum, să le consum la momentul respectiv, le-am ascuns sub preș. Dar câte să și poată ascunde un preș? Mai devreme sau mai târziu, totul iese la iveală. Iar acum, doi-trei ani mai târziu, m-a durut totul cu dobândă.
Cel mai tare mă dor șansele pe care am ratat să le prind de mână atunci când au trecut pe lângă mine, trenuri în care mi-a fost teamă să urc. Nu am de unde să știu dacă traiectoriile noastre se vor mai întâlni vreodată sau dacă vor mai opri cândva pe peronul meu. Știu că încerc, pe cât posibil, să îmi trăiesc viața fără să fiu într-o continuă așteptare. Nu cred în destin, pentru că asta ar însemna că nu am pic de control cu privire la ceea ce (mi) se întâmplă. Vreau să cred că ne facem viața cu mâna noastră, deși sunt conștientă că la momentul de față, anumite lucruri nu mai depind de mine, chiar dacă în trecut obișnuiau să o facă.
Așa că acum ies mai mult afară, mănânc mai sănătos. Ascult muzică care îmi face bine, și îmi ascult mai mult sufletul. Încerc să scriu mai des. Încerc să nu mă mai deconectez de la mine însămi. Sunt încă departe de mine – persoana care mi-aș dori să fiu, dar sunt mult mai aproape decât eram acum două luni. Iar asta mă motivează să iau, în continuare, decizii mai sănătoase pentru mine, să mă cunosc mai bine, să reușesc, în cele din urmă, să mă înțeleg, să mă iert și să accept.
Am tot ascultat piesa de mai jos pe repeat; ambele perspective m-au făcut să mă gândesc la mine.
