DISjointED

Photo by Somin Khanna on Unsplash

Cauți degeaba. 

Cuvintele pentru tine nu îmi sunt scrise aici.

Sunt puse la păstrare.

Două vrăbiuțe pe corzile vocale.

Armele la intrare.

Aici se umblă doar cu mâinile goale.

Leac de dor

Photo by Brittney Burnett on Unsplash

Bunica mea avea un leac de dor. În copilărie îmi petreceam întreaga vacanță de vară la țară. Îmi trăiam zilele jucându-mă, iar serile fiindu-mi dor de părinții mei. Și încă ce mai dor! Plângeam, mă foiam și nu mă potoleam până când nu vorbeam cu ei la telefon. Disperată să mă împace, bunica a venit cu o idee. A început să pună la sfârșitul fiecărei zile, câte un băț gros și amenințător la poartă. Ca să sperie dorul și să facă cale întoarsă, spunea ea. Și metoda ei dădea adesea roade pentru că întorcându-mă acasă seara de la joacă, dădeam nas în nas cu bățul salvator și atunci zâmbeam ștrengărește, gândindu-mă că în seara asta dorului îi va fi frică să vină. Nu funcționa tot timpul, iar uneori se mai întâmpla ca bunica să fie așa de copleșită de treburi, încât să uite complet să mai așeze bățul. Și iar plângeam, și iar mă tânguiam și bunica se dădea peste cap să mă împace, în timp ce afurisea de zor dorul. Între timp, dorurile s-au schimbat. Au devenit și mai încăpățânate și arzătoare. Iar leacurile și bețele protectoare, din ce în ce mai puține.

Autoconservare contemporană

Photo by Ray Hennessy on Unsplash

Mă strâng la piept cu dor 

și îmi dezbrac pe pat

oasele,

celulele,

firele de păr 

și număr

cu frică

cât mi-am mai rămas –

oamenii-lupi

îmi dau zilnic târcoale

tot mai

flămânzi

și

lacomi.