M-am lăsat prea afectată de întâmplări, decizii și oameni care nu mi se întâmplau mie. Greutăți care nu cădeau pe umerii mei, dar sub care mi-am vârât imediat spatele de teamă să nu-l zdrobească pe cel de lângă mine. Așa, reacție venită din proprie inițiativă și nu ca urmare a vreunui strigăt de ajutor. Altruism sau spirit autodistructiv? Pentru că una e să întinzi o mână și alta e să te apuci să cari și crucea celui de lângă tine. Ba mai mult, să simți că e de datoria ta să-i rezolvi problemele. Să iei asupra ta măcar jumătate din palma care se vrea a fi o lecție de viață. Pentru celălalt. Nu de alta, dar tu ai învățat-o deja.
Apoi mi-a venit și mie rândul. Și l-am legat la mâinile cu care a vrut să mă ajute. Și i-am pus și căluș ca să înăbuș orice sfat. Și asta doar ca să cad singură în gol. Pentru că eșecul e mai suportabil dacă te prăbușești fără să tragi pe nimeni după tine. Iar paharul de vodcă în cinstea victoriei e mai gustos atunci când ai reușit de unul singur – păcat că nu ai cu cine să-l ciocnești.
Pentru că așa am fost mereu. Am luat într-o mână binele și în cealaltă răul și le-am dus la extreme. Dacă tot ne bucurăm sau suferim, măcar s-o facem ca lumea, nu?
Și n-am știut niciodată să am grijă de mine așa cum am avut de alții. Și încep să cred că egoismul e esențial când vine vorba de autoconservare.
