You had me at hello.

erau şiraguri de mărgele verzi şi roşii prin iarbă.

2012-01-27T17:21:00.003+02:00

2012-01-25T14:43:00.003+02:00

103

2012-01-23T21:33:00.000+02:00

acum două nopţi, într-unul din vise, un necunoscut făcea graffiti pe un stâlp de înaltă tensiune. folosea drept şablon toate zgârieturile mele din genunchi.

Lumea văzută de Garp

2012-01-23T21:31:00.002+02:00

cartea e scrisă de John Irving.

tocmai am terminat-o de citit şi mi s-a plăcut la nebunie! mi-a plăcut atât de mult încât nu cred c-o să mă apuc de altă carte zilele astea. e ca atunci când dai mâna cu cineva şi dup-aia nu-ţi mai vine să te speli! exact aşa e. m-a fermecat! nu ştiu dacă neapărat de la început, dar pe măsură ce dădeam pagină cu pagină începeam să fiu convinsă că numărul de cărţi preferate se va mări. în final am avut senzaţia că s-a redus la una. habar n-am.

când m-am apucat s-o citesc singurul lucru pe care-l ştiam despre ea era că este considerată cea mai bună carte a lui Irving (cel puţin până la data aia). n-aş vrea să dau detalii legate de conţinutul cărţii pentru că mi se pare că e mult mult mai fain să citeşti fără să ai cel mai mic habar legat de ce se poate întâmpla, dar ştiu multe persoane care au nevoie de mai mult decât o simplă recomandare ca să se apuce de o carte de 730 de pagini.

cartea prezintă viaţa lui Garp şi a celor din jurul lui, de la copilărie şi până la maturitate. nu e scrisă într-un ritm monoton, ba chiar uneori mi s-a părut un pic prea alert, cel puţin în perioada în care se afla la liceu. aşa că nu plictiseşte, nu e genul de carte în care nu se întâmplă nimic. abordează teme precum: familia, violenţa, dragostea, sexualitatea, legătura subţire dintre succes şi eşec, dintre viaţă şi moarte.

ironică, e genul de carte care împleteşte umorul cu tragicul. cu toate c-au fost paragrafe întregi care mi-au strâns inima şi m-au făcut să-mi doresc să intru în cartea aia ca să iau un anumit personaj în braţe, să fiu lângă el, personajele din cartea asta n-au nevoie de aşa ceva, de fapt, ei sunt cei care parcă-l asigură pe cititor c-or să se ridice la loc. poate şi de-asta mi-a plăcut aşa mult. în final toţi sunt supravieţuitori. bineînţeles, au existat, ca aproape în orice altă carte, momente în care-mi venea să intru în paginile alea ca să-i iau, cel puţin pe unii, de guler pentru felul în care şi-au sortat priorităţile. fac atâtea greşeli, unele cu bună ştiinţă, altele nu, încât m-am ataşat aproape de fiecare. pentru simplul motiv că sunt atât de umani.

şi-acum aş vrea să împart cu toată lumea partea mea favorită din carte şi nu pooot! nu neapărat pentru că v-aş strica sfârşitul, asta în cazul în care vă decideţi să o citiţi, dar simt că aş strica totuşi o bună parte din ea.

în schimb o să las aici câteva citate care mi-au plăcut. ah, şi apropo de asta, e prima carte după mult timp care m-a făcut să stau cu agenda lângă mine ca să-mi notez citatele pe loc. înainte făceam un semn uşor pe carte, notam pe o foaie pagina la care se afla citatul şi abia la sfârşitul cărţii, dacă aveam chef, mă apucam să le copiez pe toate.

"poate că atunci când va creşte mare va scrie despre oameni."

"Ea era cea mai înţeleaptă decizie a vieţii sale."

"încep să nu mai am oameni pe care să mi-i pot imagina."

"încă o minciună! nu eşti niciodată în mijlocul a nimic. tu nu trăieşti decât la margini."

"scrisul era o îndeletnicire a singurătăţii."

"e mai bine să-ţi imaginezi ceva, decât să-ţi aminteşti ceva."

"era o fiinţă ambiţioasă, speranţa ei va fi aceea de a ajunge să cunoască boala de cancer până în cele mai mici amănunte. şi într-un fel o va şi face. va muri de cancer."

dacă e cineva pe-aici care a citit cartea sau a văzut filmul (pe care intenţionez să-l văd cât de curând) l-aş ruga să-mi lase un mesaj cu senzaţia pe care i-a lăsat-o! :D

fără titlu

2012-01-17T18:04:00.000+02:00

îşi lasă visele pe pernă. se ridică din pat, podeaua e rece, picioarele desculţe, ochii mai mult închişi decât deschişi. obosit, dimineaţa se trezeşte întotdeauna bătrân. în drum spre baie se ciocneşte de mobilă ca şi cum s-ar ciocni de oameni. se opreşte pentru câteva secunde, îşi cere scuze, n-a vrut, se mai întâmplă, îşi ajută victima, în dimineaţa asta o noptieră, să se ridice, îşi mai cere o dată scuze şi pleacă mai departe. după duş, e tânăr din nou, pielea nu e zbârcită, oboseala dispare. ocoleşte discret noptiera, încearcă să nu se uite la ea, se simte prost, îi e ruşine c-a fost aşa naiv încât să creadă că şi lemnul simte. nervos, loveşte noptiera, din sertarele ei, copilăria scoate un scâncet, el se uită pe geam să vadă câinele care probabil tocmai fusese lovit de o maşină, dar pe stradă nu e nimeni.

se uită la ceas, e târziu. îngrijorat c-o să întârzie se dezbracă repede şi se-apucă să-şi dea jos de pe piele toate emoţiile. cu silă, ca pe nişte scame. se îmbracă la loc, se simte mai bine, mai uşor, mai liber, le spune "scamelor" să stea cuminţi până se întoarce şi să nu deschidă nimănui. îşi îmbracă paltonul, ascunde cât poate de bine îmbrăţişările în buzunare, scoate pumnii la vedere, mai aruncă o privire până să iasă, deschide gura să mai spună ceva, dar o închide repede când îşi dă seama că nu vrea să se audă.

se întoarce seara, se priveşte în oglinda de la intrare, nu e aşa tânăr ca atunci când a plecat, dar merge. se trânteşte pe pat, emoţiile se strecoară pe sub haine în şir indian, ca nişte furnici îşi revendică muşuroiul din care au fost alungate.

se ridică din pat, podeaua e rece, picioarele desculţe, se duce la bucătărie de unde se întoarce cu un castron plin de lapte. îl pune sub pat, fără să spună nimic, fără să cheme pe nimeni, ştie că monştrii n-au nevoie să fie rugaţi ca să mănânce.

întins în pat, se roagă cu ochii deschişi să adoarmă, ceea ce mai devreme sau mai târziu se şi întâmplă.

dar niciodată înainte să-şi scoată inima din piept şi să o lase, până a doua zi, într-un pahar cu pepsi.

maybe the hardest things are the dreams that we've been given.

2012-01-16T12:18:00.000+02:00

monştri din copilărie

2012-01-14T12:53:00.003+02:00

nu cred că ţi-am povestit, dar... când eram mică mi-era frică de un tablou. era de fapt un goblen cu o cărare ce ducea spre o căsuţă. mi-era atât de frică de tabloul ăsta încât bunica trebuia să-l întoarcă de fiecare dată cu spatele ca să pot sta în camera aia fără să plâng. pentru că în mintea mea de copil, aia era căsuţa în care lupul a mâncat-o pe scufiţa roşie şi pe bunica ei. şi eram convinsă că tot din casa aia, când nu eram atentă, lupul avea să iasă afară să mă mănânce şi pe mine.

tot la bunica am experimentat frica, sau mai bine zis ea a experimentat pe mine, încă de două ori. prima, care mai târziu a dispărut, era legată de copaci. îmi amintesc că stăteam cu verişorul meu primar şi cu alţi doi verişori mai îndepărtaţi, până noaptea târziu în curte, pe nişte bolovani mari mari pe care, în timpul zilei, ne cocoţam când ne jucam prinselea. eu eram cea mai mică. era întuneric, stăteam sub un nuc şi la un moment dat unul dintre ei a propus să "căutăm" feţe în frunzele copacilor. am început să căutam printre frunze, ei se amuzau de "ce faţă" sau "ce nas" aveau oamenii pe care îi vedeau. eu nu vedeam nicio faţă, niciun nas. vedeam monştri. mă speriau de moarte frunzele alea, mai ales când bătea vântul şi se mişcau, monştri păreau că respiră şi şuşotesc între ei cum să mă prindă. frica asta a dispărut. e alta care mi s-a instalat în oase şi care nu cred că o să iasă vreodată de acolo. e legată de o cameră din casa bunicii, e chiar cea din faţa celei cu tabloul, de care ţi-am povestit mai devreme. nu e nimic înspăimântător la ea, în sensul că nu e o cameră întunecată sau urâtă, cum probabil te gândeşti. nu felul în care arată camera mă sperie, ci felul în care miroase. pentru că de când mă ştiu, bunica mea punea acolo, pe masă, flori la uscat. nu ştiu sigur dacă era sunătoare sau muşeţel, dar tind să cred că prima. mi se părea că miroase a moarte în ea. deşi, culmea, n-a murit nimeni acolo şi nici n-a zăcut cineva vreodată bolnav. când eram mică mă gândeam că probabil aşa miroase omul după moarte. sau aşa miroase moartea când vine după om. dacă aveam nevoie să iau ceva din camera aia, stăteam câteva secunde în faţa uşii, îmi ţineam respiraţia şi abia apoi intram. încercam să ies cât de repede puteam şi încercam să nu respir nicio secundă aerul ăla. mă gândeam c-o să mă îmbolnăvească de moarte.
vara trecută am fost acolo cu el. eram în camera cu tabloul. bunica mea a început să ne povestească de cum trebuia să întoarcă tabloul de fiecare dată când eram mică. o parte din mine a vrut s-o roage să-l întoarcă din nou. nu mă înţelege greşit, nu mă mai speria, dar parcă nu voiam să-i fac rău copilului din mine, copilului care am fost şi celui care încercam să rămân. pe la miezul nopţii ne-am certat, el şi-a luat perna ca să doarmă în cealaltă cameră, cea cu flori. când a ajuns în pragul usii n-a putut să intre. a stat câteva secunde şi s-a întors. mi-a zis că i se pare că e ceva în neregulă cu camera aia, deşi nu putea să spună exact ce, şi că nu vrea să doarmă acolo. m-am ridicat din pat şi-am început să turui într-una, aşa, parcă bucuroasă că ne temem de acelaşi lucru "aşa e, nu? e ceva cu camera aia! e ceva, e ceva!". l-am lăsat să rămână, nu ştiu dacă pentru că-i era frică să doarmă acolo sau pentru că mi-era mie frică să-l las.

vezi, mă? ne rămân atât de bine întipărite senzaţiile date de obiecte, de sunete, de mirosuri... cum să uităm ce ne-a rămas de la oameni?

experimentul zaica

2012-01-11T23:21:00.000+02:00

& verişorul meu de 7 ani pe nume Elias.

cum arata stelele?

sunt stralucitoare, sunt cam ascutite la varfuri pentru ca au varfuri si sunt de forma unui plus taiat de un x.

de ce le-a crescut girafelor gatul atat de lung?

au mancat asa de mult incat le-a crescut gatul. ah nu, asa se ingreunau si se ingrasau. au mancat mult si le-a ramas multa mancare in gat.

de ce alearga sangele prin corpul nostru si nu sta pe loc?

pentru ca ne miscam foarte mult.

ce s-ar intampla daca ar nimeri un inger in iad si un drac in rai?

atunci cred ca s-ar amesteca toate.

la usa inimii cuiva, trebuie sa ne rugam, sa navalim sau sa ciocanim?

sa ne rugam. normal ca trebuie sa te rogi ca sa-ti deschida cineva.

la ce folosesc sprancenele?

la frumusete, normal!

de ce au cruce pe spate unii paianjeni?

cred ca or fi si aia ortodocsi si si-au facut cruce pe spate.

ce este zambetul?

este un semn de fericire.

ce este bucuria?

este una cu zambetul, adica un semn de fericire.

ce este rascoala?

te scoli, adormi imediat dupa cateva secunde si te scoli iar tot dupa cateva secunde inapoi.

ce este sufletul?

viata, suflarea noastra de viata.

ce este recensamantul animalelor?

o inmormantare a animalelor.

de ce se bat potcoave cailor?

ca sa tropaie picioarele.

cum rezista pasarile calatoare sa zboare mii de km zi si noapte?

mananca foarte multe vitamine si asa sunt pline de energie.

cum se inteleg pasarile sau animalele intre ele, daca noi, oamenii, vorbim si de multe ori nu ne intelegem?

folosesc limba animalelor, o limba mai clara.

daca pamantul se invarteste, cum de nu cadem de pe el?

pentru ca pamantul este lipit.

de ce se invarte pamantul?

din cauza ca este planeta si este in univers si in univers este foarte frig si vantul foarte mare, ajunge la planeta si o roteste.

ce este eclipsa?

injumatatirea lunii sau a soarelui.

ce este timpul?

timpul este rapiditatea.

ce sunt buruienile?

niste plante care cred ca afecteaza celelalte plante, de aceea exista o zi in care smulgem buruienile.

ce este plopul?

este sunetul telefonului cu clapeta cand se inchide si se deschide clapeta.

ce este acela un adolescent?

o persoana cu varsta cam de 20 de ani sau mai bine zis care a intrat la liceu.

ce sunt somnambulii?

niste oameni care sunt afectati de boala somnului.

ce este comunismul? dar capitalismul?

comunismul e comunicare. capitalismul este capitala.

la ce foloseste steagul?

la fluturare.

ce este partidul?

o sarbatoare.

cati ani tine copilaria?

18 ani.

ce este luxul?

este ceva foarte frumos ce se gaseste numai intr-un palat.

ce sunt taranii?

sunt oameni care stau la camp.

ce este talentul?

este ceva la care te pricepi cu siguranta, tocmai de aceea s-a deschis emisiunea romanii au talent.

ce este arta?

pictura sau desenul sau ceva ce depinde de asta care il desenezi ca si cum ar parea foarte adevarat.

ce este inima?

este o parte a corpului nostru care ne ajuta sa traim si este rosie.

ce este ceata?

nori coborati din cer.

ce este raia?

noroi. o balta mare cu noroi.

cum lumineaza licuricii?

au un beculet la spate si cand vine noaptea il aprind.

de ce au casa unii melci si altii nu?

poate si-au pierdut-o. sau poate sunt rame.

de ce au camilele cocoase?

pentru ca acelea sunt un fel de ghiozdanele in care isi transporta apa.

de ce da dirijorul din maini, cu un bat, cand dirijeaza?

ca sa ordoneze muzicianilor cum sa cante.

de ce visam noi?

vine mos ene si ne gadila la ochi si incepem sa visam.

de ce doar unele flori miros frumos?

pentru ca altele ca balaria n-au un parfum.

de ce are laptele culoarea alba si nu ca iarba, verde?

pentru ca laptele e lapte si iarba e iarba. nu laptele e iarba si iarba e lapte.

ce mananca pomul, de creste uneori mai inalt decat casa?

nu mananca nimic. are omul grija de el. ii da apa, ii schimba pamantul, il lasa la soare, ii da umbra.

de ce exista ceasuri cu cuc si nu cu cocos, din moment ce cocosul e cunoscut ca ne trezeste dimineata?

pentru ca gaina stie orele fixe.

ce este razboiul? Cum se face?

razboiul este o lupta si se face din cuza unei certe mari, foarte mari nu una d-aia de copilasi.

ce fac soldatii care au pierdut razboiul?

spun ca au ratat razboiul si se reia razboiul.

de ce uneori soldatii canta pe strada?

pentru bani.

eu personal m-am îndrăgostit de:

ce mananca pomul, de creste uneori mai inalt decat casa?

nu mananca nimic. are omul grija de el. ii da apa, ii schimba pamantul, il lasa la soare, ii da umbra.

către cei ce nu mai suntem

2012-01-10T15:11:00.001+02:00

"Nu există motive."
probabil aşa aş începe. aş putea chiar să mă opresc după asta. şi să m-apuc să construiesc maşina timpului, s-arunc bileţelul în ea şi să-l primesc aşa, din senin, să-mi cadă în poală din cer sau să-l găsesc întâmplător pe stradă, cu urme de picioare pe el, mototolit şi ud, cu scrisul şters, dar încă citeţ. în urmă cu un an. şi tot nu m-aş prinde. cel mai probabil aş fi sunat-o pe diana şi i-aş fi spus "tu, fii atentă fază! să vezi coincidenţă!". şi-aşa ar fi rămas: o simplă coincidenţă.

"nu există motive.
muntele ăla pe care crezi că-l cari în spate e o minciună.
dă-ţi timp. iartă-te. ia-o de la capăt.
bucură-te de începuturi. bucură-te de ele din plin.
răbdare, răbdare şi răbdare.
ai miopie -1 şi nu -2. poartă ochelarii.
nopţile alea albe îşi au rostul lor.
învaţă mai mult. mai ales la istorie. aşa n-o să fie nevoie să-ţi plăteşti primul an de facultate. deşi o să intri la litere la buget, în momentul în care o să afli o să ai deja locul confirmat la lls. ascult-o pe mama.
scrie. nu mai arunca foile, oricât de stupide sau de goale ţi s-ar părea cuvintele. o să vină o zi în care o să
vrei să le reciteşti.
o să uiţi
şi
nu o să uiţi.
o să ţi se reamintească.
bucureştiul nu e aşa de fain cum sperai să fie. şi în niciun caz nu e "acasă".
depune-ţi dosarul şi la cluj. s-ar putea să ai o surpriză placută.
nu o să locuiţi toate trei la sibiu. nu o să plece niciuna acolo.
du-te la olimpiada aia de română. nu pentru c-o să treci mai departe, n-o să fii nici măcar aproape să o faci. dar o să te simţi mai bine.
"dezbracă-mă" e la ora şase, nu la ora şapte. ţine minte!
vara din 2010 e ultima. o să le pierzi. două.
februarie n-o să-ţi vină de hac.
să nu-ţi pară rău pentru gesturile frumoase pe care o să le faci. sau pentru cele pe care le-ai făcut deja. mai târziu ţi-ar părea rău dacă nu le-ai fi făcut.
deşi o să plece în anglia, o să rămână cea mai apropiată de tine. aşa cum ai sperat.
sorescu. mult sorescu. o să-ţi placă.
până la urmă o să ai curajul să te tunzi scurt.
o să ajungi să iubeşti brăţara aia roz cu delfini. nu o arunca!
vară-ta o să ţi-o ia înainte.
lasă bătrânelul să creadă. chiar dacă e o minciună. e frumoasă.
niciun coşmar nu durează la nesfârşit. din când în când, vrei nu vrei, trebuie să te trezeşti.
şi nu în ultimul rând, o să fie aşa cum ţi-ai dorit:
o să fii bine."

"sometimes the truth is the last thing we need to hear"

2012-01-09T23:59:00.002+02:00

nu mai ştiu. îmi închideam ochii dar nu puteam să-mi astup urechile. stăteam aşa... cu faţa în plapumă, cu ochii strânşi, cu pumnii strânşi. neputinţă. le auzeam ţipetele, lacrimile, disperarea, iar eu nu eram în stare decât să şoptesc "doamne... doamne..." apoi i-am spus "zi-mi când se termină". m-a mângâiat pe păr şi mi-a spus "bine." dar ştiam singură când se termina. atunci tăceau ţipetele. the flowers of war se numeşte. nu, nu era un film horror, cum probabil crezi. era realitate. de-aia m-a durut. m-a durut filmul ăsta. poate mai mult decât m-a durut vreodată o melodie, o carte, un film sau ceva asemănător. băi, mai mult de toate cred că m-a durut neputinţa mea. n-am plâns în timpul filmului, dar la final, deja, parcă nu mai era corpul meu. poate ţi se pare că e o prostie, poate chiar e, poate o să izbucneşti în râs, dar după ce filmul s-a terminat am simţit, mai mult ca niciodată, nevoia să mă rog. şi-acum poate eşti nedumerit sau amuzat sau poate nici una nici alta, dar îţi spun cu degetele pe taste, pe inimă, pe ce vrei tu, că e adevărat. băi, mă simţeam de parcă m-aş fi sufocat dacă nu mă rugam în momentul ăla. m-am ridicat din pat şi-am zis cât de în şoaptă am putut, să nu deranjez morţii, "simt nevoia să mă rog." nu ştiu dacă a fost surprins sau nu. m-a întrebat dacă o să mă rog în şoaptă. i-am spus că în rarele dăţi în care mă rog, mă rog întotdeauna în gând. n-a insistat. m-a întrebat dacă vreau să iasă din cameră. i-am zis că poate să rămână atâta timp cât face linişte. am îngenuncheat lângă pat şi nu-mi mai era frică de nimic. îţi vine să crezi? nici măcar de întunericul ăla îngrozitor din cameră. nici măcar de întunericul ăla de sub pat care a fost prima imagine care mi-a venit în minte atunci când eram mică şi-am auzit prima dată de iad. am stat aşa câteva secunde, de parcă mă aşteptam ca cel căruia urma să mă adresez, avea să vorbească primul. bineînţeles că n-a făcut-o. şi-am început eu. m-am rugat ca un... nici eu nu ştiu... ca un bătrân care se roagă pentru ultima dată sau ca un copil care se roagă pentru prima dată? habar n-am ca ce. nu ştiu cum se roagă alţii. ştiu doar cum mă rog eu. şi ştiu că nu mă mai rugasem aşa niciodată. şi pe măsură ce-mi lăsam gândurile să vorbească în speranţa c-or să fie auzite, am început să plâng iar. şi eram mică din nou. nu-mi mai lăsam lacrimile să cadă pe cearşaf, le opream pe limbă, le înghiţeam şi-apoi iar le plângeam. mă rugam şi-mi reciclam lacrimile. mă rugam şi-mi reciclam lacrimile. era bine. n-am cerut nimic pentru mine, am cerut pentru oamenii ăia care nu mai sunt. dar la sfârşit, când m-am ridicat, am primit o linişte... băi, era liniştea aia care n-are nevoie de adjective. pentru că e linişte şi atât. m-am băgat înapoi în plapumă, am oftat de câteva ori şi mi-am frecat ochii roşii şi umflaţi cum fac copiii mici atunci când le e somn. şi m-am simţit Om.

2012-01-07T00:02:00.001+02:00

they were kids that i once knew.

pentru puţin

2011-12-26T19:14:00.002+02:00

ce e frumos rămâne.

mâine la ora 11

2011-12-22T00:22:00.004+02:00

mă întorc acasă. sunt datoare cu nişte scuze oraşului Meu. pentru fiecare dată când spuneam că abia aştept să plec. ei bine acum, abia aştept să mă întorc. până la urmă s-a dovedit că acolo e locul meu.

să recunosc eu fiecare străduţă, fiecare clădire. să văd băncile şi leagănele şi toboganele de sub tâmpa. să văd zăpadă. să văd oameni cunoscuţi. OAMENI CARE ZÂMBESC ATUNCI CÂND MERG PE STRADĂ. să văd pădure. şi munţi. să-mi văd familia. să-mi văd camera. cutia cu amintiri. să-mi văd căţeii. să mi se pară totul nou-nouţ, aşa cum e de fiecare dată când te întorci după ce-ai lipsit o perioadă mai lungă de timp. să mă mir atunci când un magazin a dispărut şi în locul lui a apărut altul. când a fost tăiat un copac din parcul de lângă casa mea. să merg mereu pe jos. să nu mai trec pe roşu. să văd bradul din centru. să mănânc covrigi de la GIGI. şi melci cu vanilie incredibili de imenşi de la patiseria de lângă GIGI. să intru în terranova. să dorm la diana. şi să povestim până în zori de zi despre cum am ajuns amândouă acolo unde am vrut, aşa cum ne doream în urmă cu câteva luni. deşi nu totul e exact aşa cum ne-am dorit să fie. să dorm în patul meu! pe de-a latul, nu pe de-a lungul. sau pe diagonală. să văd zăpadă. şi flori de gheaţă la geam. să scriu la biroul meu, aşa vechi cum e el. să ies pe stradă şi să văd feţe cunoscute care să mă recunoască la rândul lor. să aud un "te-ai tuns?" sau bine cunoscutul "când ai de gând să mai creşti şi tu?". să mă plimb până la hidromecanica şi înapoi doar ca să mă dau o dată în leagănele alea. să nu mai văd oameni grăbiţi. să văd autobuze în care deşi sunt locuri libere oamenii stau în picioare. să văd zăpaaaadă! azi am văzut puţină pe capota unei maşini, dar nu vreau aşa... vreau zăpadă multă multă. să se lase crengile copacilor de atâta zăpadă.

vreau atâtea lucruri şi de mâine o să le am. pe toate, pe toate, pe toate!

PE TOA-TE!

Cîntec eXcesiv I - Dan Sociu

2011-12-15T12:42:00.001+02:00

Încă mi se mai întîmplă să cred

că în curînd mi se vor trezi superputerile:

zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea,trecerea prin ziduri, dragostea ta -

La 26 de ani,

la mijlocul speranţei de viaţă din România,

la începutul lui decembrie, la

a capătul scării abrupte din Green

am încercat să te sărut &

ai dat înapoi şi era să cad -

Ultima dată m-ai atins la muzeu,

ţi-ai lipit o secundă, cît să nu te vadă prietena ta,

urechea de braţul meu

şi a fost atît de bine,

ca şi cum m-ai fi atins prima oară -

Ca şi cum m-ai fi atins în vară,

cînd ratasem ceva

şi te-ai aşezat lîngă mine

şi ai încercat să mă consolezi, fără să ştii că te plac,

a fost bine, ca şi cum m-ai fi atins atunci -

Cînd aveam nevoie,

la muzeu dar, de fapt, în vară, e greu de explicat,

şi data viitoare, poate chiar mîine,

cînd îţi vei lipi urechea de braţul meu

o să fie ca şi cum ai face-o acum -

cînd te caut pe străzi

pentru că am nevoie.

Îmi lipseşte fix o mie de lei

ca să intru oriunde la cald,

şi sînt prea timid să cerşesc

şi nu sunt norocos să găsesc bani,

nu am telefon, nu am o cartelă să te sun,

nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător,

pentru că tu eşti acasă cu el,

te iubesc dar acum

nu mai vreau să te caut pe străzi.

Bucureştiul ăsta îmi înnegreşte unghiile

pe care le tai în fiecare dimineaţă pentru tine,

pentru că s-ar putea să te întîlnesc.

Mă bărbieresc pentru tine,

mă dau cu deodorant pentru tine,

mă împrumut de haine pentru tine -

Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine,

pentru că nu am un loc al meu,

dar o să am un loc al meu pentru tine, o să omor ratatul dinmine pentru tine şi o să fac bani –

O să învăţ să fiu mai cool decît el,

o să învăţ toate versurile, piesele şi albumele trupelorcare-ţi plac ţie, sau o să te ţin în braţe

cînd o să plîngi -

Troleibuzele care nu duc la tine

nu-mi folosesc la nimic.

Troleibuzele care duc la tine

nu-mi folosesc la nimic.

Într-o noapte o să mă lipesc de maşina neagră din faţa blocului tău, să-ipornesc alarma, să te trezeşti

enervată să te ridici din pat de lîngă el -

În ultimul timp nu te mai pot vedea decît pe holuri,

la o ţigară, şi tu fumezi trei una după alta,

şi pofta ta morbidă mă bucură.

Cîndva vom face amîndoi cancer la plămîni şi-mi doresc sănimerim în acelaşi grup de suport, aşa,

ca Bonham Carter & Norton,

Tori Amos & Kafka -

ceva frumos

2011-12-13T19:24:00.000+02:00

aşa... pentru mine.

2011-12-13T00:29:00.003+02:00

viaţa e frumoasă! şi asta am spus-o mai mereu, nu neapărat atunci când mi-era bine, ci mai degrabă atunci când mi-era greu. şi parcă asta-mi întăreşte şi mai tare convingerile. dacă stau bine să mă gândesc n-a fost zi să nu zâmbesc măcar o dată.

un mic sfat celor care merg cu tramvaiul 32: în loc să fiţi supăraţi şi nervoşi pentru că n-aţi prins un loc jos, mai bine ridicaţi privirea din pământ şi uitaţi-vă pe geamul din faţă. vă dau cuvântul meu că apusul ăla e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în tot bucureştiul. Şi încă ceva... în zonele cu blocuri, se reflectă într-o mulţiiiime de geamuri. atâţia sori, atâta lumină... şi voi habar n-aveţi de-atâta grabă.

dimineaţa în tramvai îmi place să mă aşez pe partea dreaptă şi să citesc. pe partea dreaptă bate întotdeauna soarele dimineaţa. e incredibilă senzaţia... să simt atâta lumină în păr, pe haine, între pagini. pe piele. îmi place să închid ochii şi pur şi simplu... să mă bucur. preţ de câteva clipe sunt oriunde vreau eu să fiu. şi totul e atât de simplu...

am pus la presat lumină pentru zile negre.

când să batem la uşă

2011-12-10T12:06:00.001+02:00

cineva mi-a spus că acum ceva timp oamenii băteau la uşă înainte să plece. foarte bine. măcar atunci ştiai exact momentul în care cineva decide să-ţi închidă uşa pe dinafară şi să pună lacăt pe a lui. ştiai exact când începe sfârşitul. şi nu mai încercai zadarnic să te faci auzit, să te faci înţeles, să te faci văzut în faţa unei uşi închise. în faţa unor pereţi. în faţa tăcerii care rămâne în urma unui om. ştiai. ştiai şi atât.

una din cele mai urâte senzaţii pe care am trăit-o a fost să nu ştiu. n-aş putea însă să o descriu, nu pentru că n-aş avea cuvinte, ci pentru că am uitat-o. ştiu doar că a durut. să nu ştiu dacă cineva chiar a plecat sau doar se ascunde. mi-a contaminat mintea cu întrebări. şi fel şi fel de răspunsuri închipuite. dar după un timp, după ce au venit valuri de oameni şi chiar şi după refluxul lor, am spus că nu mai contează. că a trecut. că "aşa a fost să fie". să nu ştiu. dar am greşit. contează. pentru că ne suntem datori nouă, celor care-am fost. celor care-am strigat. celor care-am căzut în genunchi. ne suntem datori cu nişte răspunsuri. ne suntem datori cu puţină claritate. şi linişte.

acum nu mai batem la uşă nici înainte să intrăm, darămite înainte să ieşim. nu mai ştim cine vine, cine pleacă. cu atât mai puţin cine a rămas.

2011-12-10T00:28:00.001+02:00

tăcem unul la altul mai ceva ca morţii.

de la o vreme

2011-12-07T22:42:00.001+02:00

am aşa o poftă...

să-mi afund mâinile în piele

până la cot

cu vârful degetelor

să-mi deschid celulele

şi să aştept...

curajul pentru a ieşi afară.

auzi,

2011-12-05T23:42:00.001+02:00

şi dacă nu vreau să cresc mare?

dacă vreau să cresc ocean?

cum adică cum?

uite-aşa!

pur şi simplu.

nici umerii tăi nu mai sunt cum erau

2011-11-28T20:16:00.001+02:00

m-am gândit şi răzgândit de

tine

până mi s-au stricat tâmplele de

tot

îmi curg gândurile pe obraji,

pe şolduri,

pe călcâie

tu nu ştii să-mi citeşti pielea

eu nu ştiu să mă traduc

ne înţelegem prin semne

ca doi mimi care au venit pe lumea asta

în cutii separate

ieşim pe fereastră să ne împuşcăm

cu palmele făcute pistol

şi ochiul stâng închis

pac pac pac!

DE CE NU MOARE CINEVA ODATĂ?

nimeni nu mai înţelege nimic

din toata povestea asta

unde dansăm în ploaie

să electrocutăm

ultimele sentimente

care mai fac scurtcircuite

în noi.

să se facă lumină!

2011-11-27T22:32:00.001+02:00

să mă găsesc şi eu odată.

până atunci... noapte bună! :)

Viscoleşte-mă înapoi la mine...

2011-11-26T20:54:00.001+02:00

Băăăăi, crede-mă! NU te-am înlocuit. Chiar dacă n-am maivenit deloc să te văd. Oraşul ăsta nu se compară cu tine. Oricât de mare ar fi.Şi oricât de multe lucruri aş putea face aici. Am plecat de acolo crezând c-osă-mi găsesc mai bine locul aici. Nici vorbă! Tu eşti acasă. Şi nu mă referneapărat la casa cu numărul 4. Mai degrabă la toate locurile ălea în care amlăsat bucăţi din mine. Leagăne în care am copilărit până la nouăşpe ani şibănci pe care m-am oprit atunci când nu mai ştiam încotro s-o apuc. Înţelegi?Mi-e dor de tineeeee! Mi-e dor să mă plimb pe străzile tale şi să-mi bată inimapână în călcâie de-atâtea amintiri! Poate şi de-asta n-am mai scris nimic. Mi-edor să ocolesc locuri care mă dureau. Şi mi-e dor să sar la fiecare şotron pe care-lvedeam desenat pe terenul de sport de lângă casa mea. Aici nu prea joacă lumeaşotron. Cel puţin nu lângă casa în care stau. O singură dată am văzut unuldesenat la ieşirea din universitate. Dar n-am avut timp să mă bucur de el decâto singură dată. Vezi tu, aici sunt mereu în grabă.

Am ajuns să trec prea mult pe roşu.

Nu mai ştiu să aştept. Învaţă-mă iar!

ştie cineva?

2011-11-21T16:08:00.001+02:00

cum să recunosc adevărul atunci când nu mai am încredere nici în ochii lor şi nici în urechile mele?

vineri, 4 martie

2011-11-20T12:53:00.001+02:00

what a day to be alive!

2011-11-16T21:57:00.001+02:00

mi-e greu să ţin pasul cu mine. nu vreau să-mi rămân în urmă. nu ştiu drumul ~~înapoi,~~ până la mine, pe de rost. n-am trăit niciodată lăsând frimituri de pâine ~~în spate. sau în faţă~~. şi-atunci? cum să mă prind din urmă?

i know you think that you've been down

2011-11-14T20:00:00.001+02:00

you never know when things will turn around.

and on and on and on and on...

2011-11-13T16:20:00.001+02:00

o să las muzica să vorbească pentru o vreme.

is there any other song to sing beside these Blues?

2011-11-12T18:15:00.001+02:00

are there any left who haven't kissed the enemy?

când eşti departe de tine

2011-11-12T11:31:00.001+02:00

am spus mereu c-o s-o iau de la capăt. că ce-a fost, a fost, a durut, s-a vindecat ori s-a uitat, cu puţin noroc poate s-a şi învăţat şi-a rămas acolo. în casa cu numărul patru. îmi făceam bagajele cu zâmbetul pe buze şi cu inima aşa... parcă strânsă de o mie de pumni. toţi ai mei. şi pe lângă toate hainele, toate hârtiile şi toate amintirile mărunte şi frumoase care pot încăpea într-o valiză, mi-am îndesat pe-ascuns de mine toţi monştrii de sub pat şi din spatele perdelelor. am trişat în jocul cu mine. şi-am atins culmile ipocriziei când, ieşind pe uşă cu toată viaţa mea într-o mână, m-am plâns că hainele şi foile sunt prea grele şi mă trag în jos. (un mic sfat celor care îşi cară viaţa dintr-un loc în altul: folosiţi troller.)

acum doar perdelele diferă. şi patul. în rest... acelaşi somn iepureşte de teamă să nu-mi strivesc toate fricile pe care le-am ascuns sub pernă.

time won't change the things unsaid.

2011-11-08T17:03:00.000+02:00

i know what i said but i lied.

Pescuind din suflet

2011-11-07T20:55:00.000+02:00

înainte

îmi alergau cuvintele în stomac

ştiam ce să scriu,

ce să cânt

şi ce să tac.

din când în când,

în graba lor de a se face auzite,

silabele se ciocneau între ele

aveau loc adevărate catastrofe fonice

eu le ameninţam cu tăcerea,

ele mă ameninţau c-o să sângerez gânduri

şi o să mă arate lumea cu degetul

spunând că nu ştiu să-mi educ cum trebuie cuvintele.

ţipam la mine să tac,

ai râs

şi brusc

s-a făcut linişte.

like today never happened before.

2011-11-06T14:22:00.001+02:00

i have nothing left to say.

songs of desperation i played them for you

2011-11-04T10:38:00.000+02:00

mi-au tăiat buzunarele şi-acum n-am unde să-mi mai încălzesc mâinile.

îmi degeră cuvintele în palme.

de-asta sunt aşa reci.

our rights, our wrongs.

it's a long way down

2011-10-30T19:47:00.000+02:00

sometimes i feel like i should be kept away from myself.

Acadea Chupa-Chups de mere verzi

2011-10-29T21:37:00.000+03:00

Poate că greşesc. Poate n-o să existăm. Aşa cum n-o să existe nici apartamentul, nici veioza de pe noptieră şi nici suportul de portocale. Poate n-o să ne mai vorbim, n-o să ne mai auzim şi n-o să ne mai atingem. Poate o să uit mirosul tău. Poate o să trecem unul pe lângă celălalt pe stradă fără să-i recunoaştem în noi pe cei care am fost. Poate singurele locuri în care ne vom mai vedea vor fi visele. Sau mai bine zis coşmarurile. Şi poate vom avea din când în când un deja-vu. Un dej-a-fost, deja-iubit, deja-nu-mai-contează/contăm.

Poate o să devenim poveşti de spus înainte de culcare pentru nepoţii pe care n-o să-i avem împreună. Eu prinţesa, tu prinţul, iar zmeul cel rău distanţa. Nu şapte mări, nu şapte ţări. Dar nici cal alb.

Poate peste câteva luni n-o să mai ştiu nimic de tine. Poate o să mă chinui să-ţi uit numărul de telefon până când o să reuşesc. Poate o să-mi şterg din minte toate felurile în care mi-am imaginat că arată casa ta. Şi toată viaţa ta cu mine în ea. Şi invers. Poate o să-ţi împachetez hainele într-o cutie şi o să ţi le trimit înapoi. Sau poate o să le ascund undeva să nu le mai văd. Poate o să cheltui toţi banii strânşi pentru Tomatina pe dulciuri. Sau pe cărţi pe care o să subliniez citatele care mi-ar fi amintit de tine dac-ai mai fi fost aici.

Şi nici tu nu te-ai lăsa mai prejos. Poate ai uita unde am locuit. Care era tricoul tău care-mi plăcea cel mai mult. Şi că-mi plăcea să te privesc cumpărând roşii. Poate ai arunca toate foile de la mine sau le-ai folosi drept farfurioară pentru ceai - cel mai frumos fel de a-mi îneca cuvintele.

STOP !!!

Poate suportul ăla de portocale va fi încă acolo în ziua în care vom merge să-l cumpărăm.

i'd put those sleepless nights on repeat.

2011-10-28T16:07:00.001+03:00

i won't deny. i'm not easy to love. or to understand. i'm too complicated, too insecure and too messed up. you see, my life is full of "too". too much, too less. sometimes too early, but most of it too late. too late to forgive, too late to take it back, too late to start all over, too late to apologize, too late to stop. too late to love. now hush. take a deep breath. clear your mind, fill your heart and think, just for a second, that maybe... it's all worth it. that maybe, i'm all worth it. we are worth it. because you were my favourite summer.

am vrut să te sun să-ţi spun că

2011-10-16T21:53:00.001+03:00

dragostea Aia există.
dar mi-a fost teamă că n-o să răspunzi.

yeah, I'm a zombie, baby. ain't nobody perfect.

2011-10-14T14:04:00.000+03:00

but if my heart were still beating, it would beat for you.

10 octombrie 2010

2011-10-10T22:27:00.001+03:00

Azi am întors pentru câteva minute capul şi-am privit un pic în urmă. La viaţa mea din urmă cu un an. La acel zece octombrie. E uimitor câte se pot schimba în câteva secunde. Darămite într-un an. A fost un an lung. Cel mai greu, dar acum mi se pare c-a fost şi cel mai frumos. Complet. Şi destinaţia a meritat în final toate întrebările fără răspuns şi toate dăţile în care eram sigură că n-o să mai pot. Nimic. Totuşi, octombrie a fost frumos. Ce-a urmat după a lăsat semne. Acum un an pe vremea asta îmi făceam planuri. La început de cum mă voi muta în Cluj sau în Sibiu. Apoi de cum va arăta viaţa mea peste un an. Şi-aveam şi vise. În care desenam oameni alături de care mă vedeam pentru totdeauna. Oameni pe care, mai devreme sau mai târziu, i-am părăsit. Oameni care, mai devreme sau mai târziu, m-au uitat. Oameni care au renunţat la mine înainte ca eu să ies pe uşă. Şi oameni la care n-am vrut nici în ruptul sufletului să renunţ. Oameni care nu m-au mai vrut. Timpul e cea mai bună gumă de şters din toate câte există. Sau noi? Mai târziu a început ceva despre care credeam pe-atunci că este un sfârşit. Ce însă nu ştiam la momentul respectiv era că fiecare sfârşit are un... sfârşit. Şi uite-aşa resentimentele şi tăcerile s-au transformat încetul cu încetul în cuvinte şi iertare de sine. Cu paşi mărunţi, dar siguri. Şi-aşa am ajuns la o cu totul altă destinaţie decât plănuisem iniţial, dar care este începutul de care nici nu visam că o să am parte.

Nu ştiu dacă timpul poate vindeca totul. Dar un lucru ştiu sigur. Ameliorează.

Am vise din nou.

Inorog portocaliu.

so called "Soul Sister"

2011-10-09T02:36:00.003+03:00

astă-noapte am dansat pe tăcerile tale.

le-am bătătorit bine de tot până n-a mai rămas nimic.

acum pot să crească din nou flori.

bate la uşă înainte să pleci.

2011-10-07T02:03:00.002+03:00

cu toate că am primit mai mult decât aş fi crezut vreodată că o să primesc... mă port de parcă nu-i nici pe departe îndeajuns. îi pedepsesc pe cei de acum pentru greşelile celor de atunci. şi mă aştept să plece din clipă în clipă. ca într-un film pe care l-am văzut de nu ştiu câte ori, dar din care îmi amintesc doar finalul. mă port de parcă e o lege ca toate lucrurile să se termine la fel. când nu e. şi nici viaţă nu e atunci când ai oasele făcute din frică. şi se aud trosnind la fiecare pas pe care îl fac ceilalţi. spun că vreau să deţin controlul, dar de îndată ce prind ocazia, pun lacăte pe fiecare portiţă de scăpare. şi-apoi încerc să construiesc cheia. din ce-a mai rămas din noi. din mine. nu mi-e frică de final, mi-e teamă de ce e după el, de începuturile care au să vină. nu e ca şi cum toate sunt la fel de... e culmea! pur şi simplu culmea. pentru că mi-ar plăcea să ştiu că n-am dreptate, că nu pleci mai departe de o atingere de mână sau mai departe decât ar putea gândurile mele să ajungă la tine. dacă mi-ai promite, aş spune că mă minţi. nu pentru că ai minţit înainte, ci pentru că ei au minţit.

nu poţi să-ţi împarţi pielea cu cineva pe-ale cărui oase nu mai creşte nici carne şi nici suflet. de-aia le e frig oamenilor noaptea. pentru că adorm ţinând oase în braţe. cum ai zis şi tu... din când în când rupem carne de pe noi şi-o coasem de un schelet. şi-l ascundem într-un dulap, sub un pat, în spatele unui nume, într-un colţ al unui oraş sau într-o fotografie. şi uite aşa ţinem în viaţă oameni care nu ne vor în viaţa lor.

întind braţul către tine şi mângâi kilometri...

look for your soulmate in big cities.

2011-10-04T18:58:00.000+03:00

mi s-a spus că-mi sabotez fericirea. la urma urmei... aşa şi e. nu-mi rămâne decât să mă felicit pentru perseverenţa de care dau dovadă. sau nu.

Mi-am strâns vara într-o cutie cu berze... şi-am plecat!

2011-10-01T00:25:00.001+03:00

Mi-am prelungit vara cu câteva ore. Azi, cel puţin azi, am putut să cumpăr puţin timp. Sau poate să-l fur. Sau poate l-am primit. Poate îl merit. Pentru că după toate câte-au fost mi-am bătut cu pumnii în piept şi-am strigat cu toată pielea că viaţa asta e frumoasă. Că dorinţele se îndeplinesc. Şi că există ~~finaluri~~ continuări fericite.

vara mea se încheie mâine la ora 9:52

2011-09-29T19:12:00.000+03:00

şi nici nu mai ştiu unde se termină sufletul lui şi unde începe sufletul meu.

2011-09-27T17:30:00.000+03:00

‎"When I said I liked it rough, I meant in bed, not on my heart."

de pe dear old love

2011-09-15T22:08:00.000+03:00

we could still be here December.

2011-09-13T21:04:00.002+03:00

mâine pe vremea asta zâmbesc!

mi-a şoptit mie un inorog.

portocaliu chiar!

It has been a beautiful fight. Still is.

2011-09-13T13:48:00.002+03:00

Am dat cu piciorul unde trebuia să sărut şi-am vorbit cuvinte sinonime cu tăcerea. Am făcut linişte să le aud gândurile cu colţuri, dar mi-am astupat urechile şi sufletul când mi-au strigat că le pasă. Apoi i-am acuzat că sunt muţi. Sau autişti.

Mi-am ţipat în faţa oglinzii să mă opresc. Mi-am întins la maxim corzile vocale şi-am sperat să se rupă. Să fie în sfârşit linişte. Afară. În spatele pielii mereu or să scrâşnească oasele din dinţi. Şi or să muşte din mine.

Şi-am tras semnalul de alarmă pân-am rămas fără mâini, în speranţa că într-o bună zi o să-l aud şi o să opresc odată trenul ăsta care calcă pe oameni.

Dac-am fi vorbit doar cu mâinile nu s-ar fi ajuns niciodată aici. Un cod morse al sentimentelor. Un alfabet alcătuit din atingeri.

Autodistrugerea e ca iubirea. ~~Nu ştii sau nu poţi sau~~ nu vrei să te opreşti ~~niciodată la timp.~~

Nu-mi reformulez gândurile. Le las mereu în stare brută. Poate ăsta e motivul pentru care uneori mă comport... ca şi una.

2011-09-10T11:47:00.001+03:00

when you're young everything feels like the end of the world. but it's not.

2011-09-07T23:02:00.000+03:00

daaaaaaa! azi am văzut şi eu o stea căzătoare pentru prima dată! în sfârşiiiiiiiit!

i'm heart over head over heels over you

2011-09-07T18:13:00.002+03:00

mi-e dor de hainele tale în dulapul meu.

În loc să numărăm (n)oi

2011-09-06T03:28:00.003+03:00

Ghemuită sub pleoapele tale

îmi rog inima să bată mai în şoaptă,

chiar deloc dacă se poate,

pentru că visele tale

sunt cele mai bune

filme

în care m-am văzut vreodată.

În noaptea asta dormi

cu un singur braţ deschis,

de parcă în somn se zboară

cu o singură aripă,

am încercat să te trezesc

să nu care cumva să cazi în vis

şi să nu te mai ridici dimineaţă din pat,

dar te-am strigat până ţi-am uitat numele

şi n-am ştiut altul în afară de

Eu -

oricât m-aş striga

n-o să răspundă niciunul din

noi.

Nu-mi rămâne altceva de făcut

decât să mă întind lângă tine,

să închid ochii,

să-mi deschid braţele,

să-ţi fredonez pielea până în zori

şi,

din când

în când,

să tac.

until we meet again.

2011-09-05T14:42:00.001+03:00

nu vreau să fim oamenii ăia... care în loc să se privească în oglindă, se duc la cinematograf când vor să vadă puţină dragoste.

TREN

2011-09-04T01:52:00.001+03:00

(poezie din punctuaţie de semne)

Ochii de apă primitivi mănâncă noroi unde aruncă cu privirea,

cli-pesc

orişicând calcă prieten albastru - suflet de copil aromat.

am propovăduit jocul

oricum..

"a fost odată ca niciodată"

cunoscut.

cândva Prometeu cădea fugind mâncând pământul.

liturgic, distrugător, simultan.

aruncă amar moş ene

răni întredeschise înspăimântătoare cu... las.

sex perfect ACUM.

floarea presată de timp scapă albastru! epicmare

ce ai face ieri.

până dimineaţă strivesc sorcova surd!

awawawawa

ochii plini de sare cer august pentru că

soarele cu fălci zâmbeşte - cerc fals.

poate pleacă, simultan, umerii tăi clădind pantofi.

atunci nasc suflet de... carne? asurzitor

dărâmam sori elocvent?

sfântul verde sugrumă mila,

atunci fremătări goale ard cocotieri

stricaţi

tâmplele. respiră lămâios, fără nehotărâre,

firele de înaltă tensiune, cald

sau răsună calorifere inimă în inimă

Efemer

Destul peşte citeşte începutul mic al mamutului silenţios.

unde împăratul plânge dungat?

nisip: se iubesc limacşi

coasta vizuală contează

nemaiîntâlnit, apa fuge fericită, înecată ca

"cântă, aleargă, zboară litigios, furios" se gândeşte inorogul miniaturizat

facem dragoste preţios

când vocea pictează ochi imaturi,

menstruaţie,

prietenoase albine

dacă întregirea dă ziduri. oriunde

papagali lărgesc liliputani

şi cântec: piele doi jackpot sfârşit buze

esteticiana mămăruţă

cer fluture păduri fermoar vară eroi gene

copii Femei eminescu cutie soare

experiment dadaist împreună cu Miron Vlad-Tudor.

Cel mai greu e să te dezobişnuieşti de oameni.

2011-09-02T21:35:00.002+03:00

Şi n-a fost zi să nu ai suflet.

a fost odată ca niciodată

2011-09-02T10:55:00.002+03:00

un lemur care iubea o ciocârlie care iubea o mangustă care iubea un lemur. incapabili să-şi sincronizeze sentimentele unul pentru celălalt, au trăit alergând unul după altul până când au rămas fără picioare, fără şolduri, mâini, gât şi cap. până s-au prefăcut în pietre cu care aruncăm azi unii în alţii.

30

2011-08-31T10:54:00.003+03:00

oamenii mei zboară mereu
către ţările calde.
măcar tu să te întorci.

2011-08-30T10:32:00.002+03:00

îmi plac umerii tăi. sunt aşa... făcuţi după mâinile mele.

Când ne ţinem de mână

2011-08-26T10:06:00.003+03:00

Încheie-te la încheieturi
să nu-mi scapi în sânge,
am auzit că unii oameni
sunt cancerigeni.

Al şaselea simţ e să te recunoşti pe tine

2011-08-23T10:05:00.007+03:00

Uneori
mă lovesc de mine
ca de o bucată de mobilă
de care am uitat
că e acolo.

Şi ţip.

şi până la urmă

2011-08-20T17:41:00.002+03:00

cum e? vindecăm răni doar ca să facem loc pentru altele noi?

Actions speak louder than words do

2011-08-19T23:52:00.005+03:00

Te-ai îmbolnăvit de mine. Dar fiecare boală are un leac. Chiar dacă uneori e nevoie să mori ca să te vindeci.

Unii sunt doar maşinării acoperite cu piele.

Câţi dintre noi zâmbim când ne privim goi în oglindă?

Îţi vor spune că ei au mai multă experienţă de viaţă, că ei ştiu, au văzut şi au învăţat mai multe. Îţi vor ţine gura larg deschisă şi-ţi vor băga pe gât toate ideile lor. Or să arunce cu pietre în ceea ce crezi şi vor spune că doar ţi se pare că simţi, că asta nu e dragoste din simplul motiv că eşti prea tânăr să fii capabil să faci diferenţa între sentimente. Vor încerca să te îndoctrineze cu nefericire. Să nu-i laşi. Suntem prea tineri să credem că viaţa e aşa cum spun ei.

Şi spune-mi, dacă nu m-aş purta atât de paradoxal uneori, unde-ar mai fi farmecul?

un artist

2011-08-15T10:48:00.002+03:00

Poate într-o zi
o să ne punem corpurile
aripă la aripă
şi-o să facem din noi
cel mai frumos avion de hârtie
care să ne ducă departe...
să ne putem prăbuşi
singuri
fără spectatori,
fără victime colaterale
şi fără curioşii
care vor încerca să găsească
aşa zisa cutie neagră
pe care noi am numit-o de la bun început
suflet.

- nu vreau să fiu un obstacol între tine şi fericire.

- şi dacă eşti un drum?

Opt picioare

2011-08-14T13:02:00.005+03:00

Ne-am obişnuit atât de tare să fim ziduri, încât am uitat să fim oameni. Casele nu s-ar dărâma niciodată dacă ar fi clădite din noi. Trebuie să învăţăm să fim uşi, ferestre şi mansarde din nou.

Vreau să bat în pieptul tău să văd dacă mai eşti acolo. Şi tu să răspunzi din pieptul meu. Şi să-mi spui că nu e nevoie să bat la uşă ca să-ţi intru în viaţă. Că uşa e deschisă şi cheia e sub preşul de la intrare pe care nu se mai şterge nimeni. Aşa cum scrie în Codul Bunelor Maniere adresat celor care vizitează şi alte vieţi decât ale lor.

Adevăratele cutremure nu sunt cele în care este necunoscut numărul de morţi. Ci cele în care supravieţuitorii nu-şi doresc decât să nu supravieţuiască.

Nu pot decât să încerc să ne am pentru cât mai frumos timp. Nu mult şi nu puţin. Frumos.

Suntem aproape să fim.

2011-08-13T02:13:00.003+03:00

aş putea să te privesc cumpărând roşii toată viaţa.

one street level miracle

2011-08-10T13:02:00.004+03:00

goi.
umăr peste umăr
ne suprapunem perfect
ca un puzzle alcătuit din două corpuri
care în sfârşit există.
inimile noastre îşi sincronizează mişcările,
o bătaie tu,
o bătaie eu,
un moment de reculegere pentru bătăile din urmă
şi aşa am ajuns să fim
Omul cu cele mai multe bătăi de inimă pe minut.

zâmbesc cu toate oasele
atunci când pielea mea
îşi sparge valurile de pielea ta
şi devenim
cea mai frumoasă mare
de oameni.

acum deschide ochii
şi dormi liniştit.
azi nu moare nimeni.
avem bătăi de inimă
pentru fiecare om.

mi-ai amintit cum e să

2011-08-09T23:55:00.005+03:00

se poate mai inimă-n inimă decât atât?

2011-08-08T11:10:00.000+03:00

- vreau să fiu ceea ce-ţi place cel mai mult la oraşul ăsta.
- ştii ce e rău? că eşti.

____

2011-08-06T21:15:00.006+03:00

- Pe vremea când scheletele nu existau eram copii.
- Tu ştii să săruţi răni pe care ai încercat să le previi să apară.
- O să doară, nu te mint. Un moment şi o perioadă. Frumos.
- Adevăratele cioburi se sparg sub piele.
- Supradoză de oameni. Vânt, apă, sare. Libertate.
- Rămâi.
- Ce vreai să fii când erai mică? Acuma ce îţi doreşti? Ce ţi-a făcut timpul.
- Poate n-o să fii mereu tot, dar o să fii întotdeauna o parte.
- Ce mă fac eu cu tine? Pe cine întrebăm, ha? Pe lângă pe tata, mama şi timpul? Te plac pe tine.
- Îmi eşti dator cu un suflet şi o floare presată.

2011-08-05T18:15:00.005+03:00

baby, ai avut dreptate, chiar suntem un artist. uite ce operă de artă am făcut din noi.

young & gloriously stupid.

2011-07-31T21:35:00.003+03:00

- şi? laşi vreo inimă frântă aici?
- ah, nu. nu cred. nu ştiu. de fapt... nu cred că o să aflu vreodată.

Never let me go

2011-07-30T11:39:00.010+03:00

Nu mai ştiu de unde am aflat de cartea asta, dar cel mai probabil de pe un blog legat de cărţi. Voiam să-mi fac o listă cu recomandări şi la un moment dat am citit şi despre ea. Mă rog, am citit doar titlul, nimic despre conţinut. În următoarea perioadă am tot căutat cărţi la bibliotecă de pe lista respectivă şi la un moment dat a venit şi rândul ei. În primă fază n-am găsit decât cartea "Nemângâiaţii" scrisă de Kazuo Ishiguro, carte pe care am împrumutat-o, dar am returnat-o necitită. Între timp, într-o seară, am avut o discuţie legată de filme şi cărţi cu cineva. Nu cititse cartea, dar văzuse filmul. Şi felul în care a vorbit despre film m-a făcut să-mi doresc şi mai mult să citesc cartea. Aşa că acum trei zile, când m-am dus din nou la bibliotecă, m-am uitat iar după ea pe rafturi şi de data asta am găsit-o. Am citit 50 de pagini în prima seară, iar în următoarea zi am citit şi restul de 300. Am terminat-o la ora trei dimineaţa, sub plapumă la lumina lanternei unui pix. N-aş fi putut să dorm dacă nu terminam cartea în seara aia. Şi bine am făcut. De multe ori începeam o carte şi dacă eram aproape de final, dar se făcuse târziu, lăsam sfârşitul pe următoarea zi. Mare greşeală. Când mă apucam să citesc iar, nu mai eram în starea în care trebuia să fiu aşa că de foarte multe ori sfârşitul nu avea impactul pe care ar fi trebuit să-l aibă. Dar aşa... citind 300 de pagini în continuu, efectul a fost uau.
Ideea e că "Never let me go" e o carte genială. O recomand. Pot să zic că e genul de carte care schimbă ceva în tine. Genul de carte care te face să te simţi norocos pentru viaţa de care ai parte. Şi genul de carte care te face să-ţi pui întrebarea: până la urmă, ce ne face oameni?
Nu o să vă spun nimic despre subiectul cărţii, nici mie nu mi s-a spus nimic în afara faptului că filmul "te distruge". Şi se pare că asta a fost suficient cât să-mi doresc din tot sufletul să citesc cartea, hihi. Să nu mai vorbesc de faptul că a fost mult mult mai bine că am descoperit eu singură tot. O să văd şi filmul cât de curând. Dacă o să citiţi cartea sau aţi citit-o deja, m-aş bucura să-mi lăsaţi un mesaj cu impresia pe care v-a lăsat-o. Chiar sunt curioasă cum e să citeşti cartea asta cu ochii şi sufletul altcuiva. Titlul în română e “Să nu mă părăseşti”, dar am folosit titlul în engleză pentru că-mi place mai mult cum sună.
Încă ceva, dacă aveţi vreo carte de recomandat (şi sper să aveţi), vă rog lăsaţi-mi un comentariu la pagina "Cărţi" sau chiar la postarea asta. Mulţumesc.

nu mă înţelege greşit

2011-07-29T00:07:00.005+03:00

nu e ca şi cum nu vreau să fiu un refugiu pentru tine. nu vreau să fiu doar un refugiu.

"Scheletele din dulap"

2011-07-28T00:43:00.003+03:00

E recomandat să ai în permanenţă plasturi la tine - nu ştii niciodată când o să te îndrăgosteşti din nou.

Ne-am obişnuit să facem lucrurile pe jumătate. O să ne prindă sfârşitul cu începutul neterminat.

Cei care devin fantome înainte să moară ajung să se bântuie pe ei înşişi.

Regret doar oameni alături de care nu m-am întâmplat. Cuvintele "ce-ar fi fost dacă" sunt pentru sinucigaşi.

Dumnezeu ne-a greşit încă de la început - ne-a pus măduvă în loc de suflet în oase.

Avem feţe ca să le ascundem, picioare ca să fugim, mâini ca să împingem şi cuvinte ca să nu ne spunem nimic.

N-o să te găseşti niciodată în faţa unei oglinzi. Nu e nevoie să te ascunzi dacă nu te mai caută nimeni.

Tăcerea răspunde, nu şi explică.

Nu e nimeni alături de noi toată viaţa. Nici măcar noi înşine.

Aruncăm cu pietre în oameni de sticlă şi mângâiem stânci care respiră doar pe ascuns de ceilalţi.

Dacă s-ar auzi ce zace în noi, ar surzi cerul.

Poate noi suntem de fapt adevăratele fenomene ale naturii. Uraganele au fost cei mai buni profesori pe care i-am fi putut avea.

Viaţa nu e o bibilioteca, oamenii da. Ştim pe de rost prea multe poveşti care nu sunt ale noastre.

Nu încerca să-mi deschizi ochii doar pentru că tu eşti nefericit.

Întunericul de la capătul tunelului n-a fost făcut pentru orbi.

Batistele sunt cele mai singure obiecte de pe pământ.

În caz de urgenţă vă rog să luaţi legătura cu voi înşivă.

2011-07-25T17:21:00.002+03:00

şi sper să fii tot ce mi-am dorit dintotdeauna să fii.

Scrisoare către Alex VII

2011-07-24T02:24:00.005+03:00

Băi Alex, în tot timpul ăsta a apus soarele de nu ştiu câte ori. De-am ajuns să cred că nu mai există dimineţi pe partea patului în care m-am uitat în fiecare seară.

Şi între toate apusurile ăstea care n-au semănat între ele, mi-am dat seama că răspunsurile ne găsesc de cele mai multe ori prea târziu. Când nu ne mai putem împacheta nici măcar regretele cu ele. Când am învăţat deja că viaţa nu se trăieşte privind în urmă după oameni care au plecat de mult. Că deşi stăm pe loc, de pe un perete sau de la mâna unui străin, timpul continuă să ticăie. Că tăcerea şi liniştea sunt două răspunsuri diferite. Că atunci când cineva vrea, va mişca mai mult decât un deget ca să obţină. Că la urma urmei, oamenii vin atunci când nu te şi nu îi aştepţi.

De căutat, le-am căutat fără să ne dorim să le găsim. Legaţi la mâini, cu urechile astupate şi ochii închişi, în momentul în care răspunsurile ne-au lovit direct în faţă, n-am făcut decât să continuăm căutarea. Am fost prea laşi şi prea proşti să acceptăm că după anumiţi oameni, pagina se rupe cu totul. O despărţire făcută doar pe jumătate poate ucide.

Trebuie să ştii când să te speli pe mâini de speranţă.

Şi în final, am o singură întrebare: eşti gata să începem din nou?

Cel mai mare duşman al meu

2011-07-22T13:38:00.005+03:00

M-am aruncat în faţa oamenilor care dacă n-ar fi avut mâini sau picioare, ai fi crezut că sunt trenuri. Am rămas când mi s-a cerut să plec şi-am aşteptat atunci când toţi plămânii din lume mi-au strigat că oamenii nu se întorc. Am scris celor care n-au vrut să citească şi am şoptit celor care n-au vrut să audă. De tăcut, am tăcut prea tarziu. Mi-am promis zeci de lucruri în fiecare seară, doar ca să-mi aud vocea când mint. Am îmbrăţişat ziduri reci şi-am întors spatele oamenilor făcuţi din soare. M-am învinovăţit pentru că era mai uşor să fiu dezamăgită de mine decât de oamenii pe care i-am crezut mai mult decât sunt. Am ales când calea grea, când calea uşoară, dar niciodată pe cea care trebuia. Am împărţit patul cu călăi pentru care oricâte săbii aş fi îmbrăţişat, tot n-ar fi fost îndeajuns. M-am încăpăţânat să nu mă iert şi mi-am dat peste mână de fiecare dată când am încercat să mă mângâi.

Şi în fiecare seară, înainte de culcare, am strigat în gând până s-a oprit tot războiul din mine. Până când toţi oamenii pe care nu i-am lăsat să moară atunci când a trebuit s-au prefăcut în cenuşă. Oameni cu suflet de pasăre Pheonix.

nu mă căuta în dex

2011-07-21T22:12:00.003+03:00

- ce sunt?
- un mic semn de întrebare.
- atunci trebuie să-mi găsesc semnul de răspuns.

te.

2011-07-18T08:12:00.005+03:00

- vrei o ceaşcă de cafea?
- nu beau cafea, ceai te rog.
- două ceşti am spart în ultima săptămână. sunt delicat cu lucrurile delicate.
- ah, e bine de ştiut. să nu las chestii fragile în mâinile tale.

Poveşti de adormit adolescenţi II

2011-07-17T14:59:00.005+03:00

mi-am pus gândurile
la presat între valuri
şi-acum vânez fiecare
flux.

uite, e plină plaja de tine!
şi eu am prea puţine mâini
să te adun.

adevărul e că încep să te nu-ştiu-ce, dar te.

Vis I

2011-07-17T09:41:00.003+03:00

Nu o să povestesc ce s-a întâmplat înainte de am ajuns acolo. Nu are nicio importanţă. Ideea e că mă aflam într-una din clasele din şcoala în care am făcut generala. La catedră însă, era un profesor care mi-a predat la liceu. Stăteam singură în bancă, iar în celelalte bănci erau elevi de generală. În faţa mea era un copil care la rândul lui stătea singur. Nu pot să-l descriu. Nu i-am văzut faţa. Purta un costum de batman galben după care se ascundea, la propriu. Ştiu doar că avea ochii negri şi se uita bănuitor la mine. Părea foarte speriat, de lume în general. Toţi îl priveau ciudat, iar el se făcuse mic în banca lui, de parcă aşa n-ar mai fi deranjat cu prezenţa. Mă uitam la el şi ştiu că voiam să vorbesc cu el, dar de fiecare dată când deschideam gura, vedeam ochii ăia negri speriaţi şi nu puteam să mai zic nimic. Aşa că m-am întins spre banca lui şi i-am luat caietul (s-a dovedit de fapt că era o agendă identică cu cea pe care o am eu şi o păstrez pentru a-mi nota fel şi fel de citate; sau poate era chiar a mea). Am deschis-o la ultimele pagini, dar erau albastre şi nu voiam să scriu pe albastru. Cele de la început erau roz. Aşa că am deschis la mijloc şi pe o pagină galbenă am scris frumos, cu litere de tipar: Have heart, my dear, we're bound to be afraid (vers din Snow Patrol - Run). I-am întins înapoi agenda deschisă la pagina la care scrisesem, iar el s-a uitat lung la mine. Nu mai era frică, ci recunoştinţă. De parcă aşteptase toată viaţa lui ca cineva să-i scrie cuvintele ălea. I-am zâmbit după care am plecat din clasă.

Am avut multe vise mai mult sau mai puţin ciudate. Rare sunt dimineţile în care mă trezesc fără să-mi amintesc ce am visat. Dar pe asta chiar am vrut să-l notez aici. Să nu-l uit.

Have heart, my dear, we're bound to be afraid.

Poveşti de adormit adolescenţi I

2011-07-16T20:55:00.008+03:00

mai mult ca sigur
lumile noastre se vor sincroniza
într-o zi a săptămânii
în care n-a plouat niciodată.

atunci
o să alergi pe străzi cu mine în cârcă,
de parcă oamenii au făcut asta dintotdeauna,
de parcă toţi ne naştem cu un al doilea suflet în spate,
de parcă sun-tem u-nul.
o să alergi pe vârfuri privind în jos
să nu care cumva să calci
pe aripile altcuiva,
pe vreuna din zgârieturile asfaltului
sau pe vreo furnică
şi eu,
legănându-mi picioarele în gol,
o să-ţi cer să te opreşti
de fiecare dată când trecem pe lângă o vitrină
ca să privim la oamenii care suntem fără să ştim
şi să te întreb
"crezi că sunt fericiţi?"
şi să-mi răspunzi
"de ce eşti aşa uşoară?"
şi să-ţi răspund
"îmi car singură sufletul"
şi să-mi răspunzi
"oraşul ăsta e altfel cu tine în spate"
şi să ne răspundem iar şi iar
la aceeaşi întrebare.
şi oamenii vor striga
"a ieşit vara pe străzi!"
de fiecare dată când vom
râde.

dacă eu te ____ şi tu mă ____,
atunci noi ne ____ unul pe altul?

hai să nu fim niciodată cu sufletele pe umeri,
vrei?

so you see, this world doesn't matter to me...

2011-07-15T11:07:00.004+03:00

"i don't ever wanna let somebody ever get that close to me again."

(in)separ(abili)

2011-07-12T13:15:00.002+03:00

să plouă! să plouă toţi norii din lume!
arca lui noe aşteaptă
câte două suflete din fiecare soi,
dar de dragul omenirii
las-o să plece fără noi.

să plouă! să plouă toţi oamenii din lume!
să plouă cu
glezne şi umeri şi
cuvinte care nu s-au spus niciodată,
să curgă pe străzi,
să ne intre în case,
în pat şi în haine...
să locuim mai mulţi oameni
sub aceeaşi piele.

să plouă toate sufletele care ştiu să plouă!

şi noi,
de pe marginea prăpastiei,
să plouăm
mai frumos decât Icar.

timpul nu se poartă la mână

2011-07-12T00:21:00.003+03:00

către toţi oamenii-oameni
şi toţi oamenii-monştri...

dar mai ales
către toţi cei cu oase în adevăratul sens al oaselor -
cu suflet şi nu cu măduvă...

timpul nu se poartă la mână!

niciun ceas n-a ştiut să ticăie
în ritmul vieţii mele.

unui străin

2011-07-11T18:17:00.002+03:00

m-ai făcut să mă simt frumoasă.

cele mai mari dezastre au loc sub soare

2011-07-08T10:49:00.001+03:00

dumnezeu n-ar fi trebuit niciodată
să ne deseneze în aceeaşi viaţă
şi cu mâini
şi cu buton de autodistrugere -

am ajuns
să urâm zilele ploioase
pentru că ne intră mâinile la apă
şi nu mai ajungem cu degetele
să ne mângâiem sfârşitul.

avertisment

2011-07-07T18:44:00.005+03:00

data viitoare când îmi vei spune că nu pot, nu voi mai zâmbi forţat şi nu voi mai tăcea în faţa ta. în faţa nimănui.

POT!

light outside

2011-07-07T11:03:00.003+03:00

- oare cum e să fii floare?
- cum să fie? e bine până când te rupe cineva.
- înseamnă că să fii floare e la fel cu să fii om.

(doi copii mici alergând)
- uită-te la ei! uită-te ce mici şi ce întregi sunt!
- măcar acum să fie... doar ei mai sunt...
- sunt întregi pentru că nu ştiu să fie altcumva.

I think I always knew you would be the greatest.

Memorie involuntară

2011-07-05T20:21:00.003+03:00

Au trecut în jur de 10 ani. Casa noastră era mai mică atunci. Aveam un singur dormitor şi o bucătărie pe post de sufragerie. Era noiembrie şi era ziua ei. Ai vrut să-i facem o surpriză şi să gătim. Nu ştiam să mă descurc deloc în bucătărie (ca şi acum de altfel) dar mi-ai dat şi mie ceva de făcut ca să mă simt utilă. Ai gătit friptură în vin alb. Ai cumpărat lumânărele din ălea mici în suport metalic şi le-ai pus pe masă. Am aşteptat-o cu lumina stinsă şi lumânările aprinse. S-a bucurat. Am mâncat împreună şi de data asta nu în tăcere. Nu prea înţelegeam eu despre ce discutaţi, dar ştiu că era amuzant pentru că nu vă puteaţi opri din râs. Şi râdeam şi eu, fără să ştiu de ce, cu gura până la urechi.

N-o să vă uit niciodată feţele din seara aia.

Nu m-am gândit de multă vreme la momentul ăsta, dar azi, cu ochii întredeschişi, în starea aia de veghe, când nu eşti nici treaz dar nici nu dormi, pur şi simplu mi-a venit în minte. Habar nu am ce a declanşat amintirea asta, dar orice ar fi, mă bucur că a făcut-o.

Şi mi-am dorit ca atunci când voi fi mare să-l întâlnesc pe cEL cu care să iau în fiecare seară cina. Mereu cu lumânărele mici, rotunde şi albe pe masă.

nopţi albe

2011-06-30T14:30:00.003+03:00

m-am gândit la tine

până am orbit de-atâta
întuneric
şi
am măsurat distanţa în tăceri
şi ecouri
care ajung întotdeauna prea târziu.

spre dimineaţă
am început să număr vieţile
până când o să ne întâlnim din nou.

you've chosen this life.

nu pot simţi prin cuvintele tale

2011-06-26T01:51:00.003+03:00

în lumea în care
nu oamenii au suflet,
ci sufletele au oameni
noi doi suntem încă
întregi.

resturile zilei de ieri

2011-06-25T20:55:00.001+03:00

îmi place să cred

că m-ai călcat pe suflet
pentru că mergi
doar cu ochii închişi,
de parcă
ziua în care mi-ai şoptit
că trăieşti fără să clipeşti
n-a existat vreodată.

cum să orbeşti în zilele noastre

2011-06-25T20:12:00.003+03:00

ia-ţi sufletul de mână şi

mută-te într-o sală de cinema
sau într-o casă cu geamuri din podea;
pune-i mâinile la ochi,
cere-i să-ţi spună ce vede
şi loveşte-l
de fiecare dată când va spune
adevărul.

reproşuri mamă-fiică

2011-06-25T12:34:00.003+03:00

- eşti rea! din ziua aia când erai mică şi eram la mare şi n-ai vrut să-mi dai şi mie acadea, am ştiut că eşti rea!

yes. self-destructive.

2011-06-24T20:03:00.002+03:00

de iunie

2011-06-24T16:36:00.001+03:00

mi-am aruncat ieri toate perechile de papuci

şi toţi dumnezeii
care nu m-au înţeles niciodată.

pe tine te-am pus într-o cutie de carton
şi te-am lăsat în faţa porţii,
aşa cum fac oamenii cu lucrurile
care nu-i lasă să mai respire.
şi te-am privit legată la ochi
(ca să nu ştiu cui să i te cer înapoi)
până ai dispărut.

de mâine încep să caut
străini care să nu semene cu tine
şi pe care să-i visez
fără să ţip.

ultime dăţi

2011-06-23T16:34:00.003+03:00

închide ochii,

priveşte-mă cu mâinile pentru ultima dată
şi nu încerca să mă înveţi pe de rost.

acum du-te pe cealaltă margine a prăpastiei
şi o să mă uit la tine
şi o să te uiţi la mine
pân-o să uităm unul de altul.

din când în când o să mă întorc
să-mi omor,
pe rând,
fiecare cuvânt scris pentru tine

şi când le vei auzi ecoul
vei crede că sunt poezii nescrise
din lumea în care oamenii se iubesc
legănându-şi picioarele în gol
de pe aceeaşi parte a prăpastiei.

şi-apoi o să-ncerci să-ţi aminteşti
culoarea cerului de acolo...

îngânându-ţi gândurile

2011-06-21T14:57:00.003+03:00

şşşşt!
vorbeşti prea tare
şi n-am reuşit
să-ţi aud
ultimul gând.
hai,
gândeşte-l iar doar pentru mine
şi o să-l ascult
cu ochii închişi
spre cer.

(tu mi-ai spus că cele-mai-frumoase-gânduri
nu se aud
cu ochii deschişi.)

taci
şi
gândeşte-mă
şi
gândeşte-ne,

până o să gândesc şi eu
cu vocea ta.